Moby Dick

Moby Dick
Coperta ediției din 1973 (BPT)
Pagina de titlu a primei ediții tipărite a romanului Moby Dick
Informații generale
Autor	Herman Melville
Gen	roman de aventură
Ediția originală
Titlu original	Moby-Dick; sau The Whale
Limba	engleză
Editură	Richard Bentley
Țara primei apariții	SUA
Data primei apariții	1851
Număr de pagini	634
OCLC	30847311

Moby Dick (în engleză Moby-Dick; or, The Whale) este un roman de amploare epopeică al scriitorului american Herman Melville, publicat în 1851. Prin relatarea marinarului Ishmael, cartea urmărește goana obsesivă a lui Ahab, căpitanul navei baleniere Pequod, după Moby Dick, uriașul cașalot alb pe care vrea să se răzbune pentru că îi smulsese un picior în timpul voiajului anterior al navei. Operă a Renașterii americane, Moby Dick a primit la apariție atât recenzii favorabile, cât și nefavorabile, a fost un eșec comercial și nu mai era tipărit la moartea autorului, în 1891. Reputația sa de mare roman american s-a consolidat abia în secolul al XX-lea, după centenarul nașterii autorului, sărbătorit în 1919. William Faulkner a declarat că și-ar fi dorit să fi scris el însuși cartea, iar D. H. Lawrence a numit-o „una dintre cele mai stranii și mai minunate cărți din lume” și „cea mai măreață carte despre mare scrisă vreodată”. Fraza de început, „Ziceți-mi Ishmael” (în original, „Call me Ishmael”), se numără printre cele mai celebre din literatura universală.

Melville a început să scrie Moby Dick în februarie 1850 și a încheiat romanul după 18 luni, cu un an mai târziu decât preconizase. S-a inspirat din propria experiență de simplu marinar din anii 1841–1844, inclusiv de la bordul navelor baleniere, precum și din lecturile sale ample despre vânătoarea de balene. Modelul balenei albe este Mocha Dick, un cașalot albinos renumit pentru cât de greu se lăsa prins, iar deznodământul romanului se inspiră din scufundarea navei baleniere Essex în 1820. Descrierile amănunțite și realiste ale navigației cu vele, ale vânătorii de balene și ale extragerii uleiului de balenă, precum și ale vieții la bordul unei nave cu un echipaj alcătuit din oameni de culturi diferite, se împletesc cu reflecții asupra claselor sociale și a statutului social, asupra binelui și răului și asupra existenței lui Dumnezeu.

Printre influențele literare ale romanului se numără operele lui Shakespeare, Thomas Carlyle și sir Thomas Browne, precum și Biblia. Pe lângă proza narativă, Melville recurge la stiluri și procedee literare variate, de la cântece, poezii și enumerări de tip enciclopedic până la didascalii, solilocvii și replici rostite aparte, după modelul teatrului shakespearian. În august 1850, când manuscrisul era probabil pe jumătate încheiat, l-a cunoscut pe Nathaniel Hawthorne și a fost profund impresionat de volumul de povestiri al acestuia, Mușchi de pe un vechi prezbiteriu, pe care l-a comparat cu opera lui Shakespeare prin amploarea viziunii sale cosmice. Este posibil ca această întâlnire să-l fi îndemnat să revizuiască și să aprofundeze Moby Dick, roman dedicat lui Hawthorne „în semn de admirație pentru geniul său”.

Cartea a apărut mai întâi la Londra, în octombrie 1851, în trei volume, sub titlul The Whale („Balena”), apoi la New York, în noiembrie, într-un singur volum, sub titlul definitiv Moby-Dick; or, The Whale. Editorul londonez, Richard Bentley, a cenzurat sau a modificat anumite pasaje considerate sensibile; Melville a făcut, la rândul său, revizuiri, inclusiv o schimbare de ultim moment a titlului pentru ediția de la New York. Totuși, în textul ambelor ediții, numele balenei apare ca „Moby Dick”, fără cratimă. Recenziile britanice au fost în mare parte favorabile, deși unii critici au obiectat că povestea părea relatată de un narator care pierise odată cu nava, întrucât din ediția britanică lipsea epilogul care explica supraviețuirea lui Ishmael. Criticii americani au fost mai ostili.

Rezumat

Moby Dick atacând o barcă folosită la vânătoarea de balene

Ilustrație reprezentându-l pe Queequeg, într-o ediție din 1902

Moby Dick într-o ediție din 1902

În luna decembrie, Ishmael pleacă de pe insula Manhattan spre New Bedford, pentru a se îmbarca într-un voiaj ca începător în vânătoarea de balene. La un han aglomerat, împarte patul cu Queequeg, un harponier polinezian tatuat, fiul unui rege de pe insula Rokovoko. În dimineața următoare, cei doi ascultă predica părintelui Mapple despre Iona, înainte de a porni spre Nantucket. Ishmael se angajează la bordul navei Pequod, ai cărei armatori sunt quakerii Bildad și Peleg. Peleg îl descrie pe căpitanul Ahab drept un „om măreț, fără Dumnezeu, asemenea unui zeu”, care păstrează totuși „sentimente omenești”. Queequeg se alătură echipajului, iar un bărbat pe nume Elijah le prezice lui Ishmael și lui Queequeg o soartă cumplită dacă se îmbarcă alături de Ahab. Niște siluete misterioase urcă la bord, iar în ziua de Crăciun, Pequod ridică ancora.

Ishmael face ample digresiuni despre cetologie și îi prezintă pe membrii echipajului: secundul Starbuck, un quaker din Nantucket, cu o fire realistă; ofițerul II, veselul Stubb, originar din Cape Cod; ofițerul III, Flask; și harponierii lor, Queequeg, Tashtego, un amerindian de sânge pur, și africanul Daggoo. Ahab apare în cele din urmă pe dunetă, având în locul piciorului pierdut o proteză cioplită din mandibula unei balene. El bate în cuie pe catarg un dublon, drept răsplată pentru primul om care îl va zări pe Moby Dick, balena albă care îl lăsase fără un picior. Jurământul de răzbunare al lui Ahab îl fascinează pe Ishmael, în ciuda obiecției lui Starbuck că scopul voiajului este obținerea unui profit.

Pequod navighează spre Azore, apoi spre sud-vest, de-a lungul Americii de Sud, înainte de a trece în Oceanul Indian pe la Capul Bunei Speranțe, în loc să ocolească Capul Horn. Pe drum, Tashtego zărește un cașalot, iar siluetele misterioase se dovedesc a fi oamenii din echipajul propriei bărci de vânătoare a lui Ahab, conduși de Fedallah, de origine parsi. Pequod începe să participe la întâlniri cu alte nave, cunoscute printre balenieri sub numele de „gam”, prilejuri de vizite și de schimb de vești între echipaje. Cei de pe Goney nu pot răspunde la întrebarea lui Ahab despre Moby Dick, iar întâlnirea cu Town-Ho scoate la iveală o poveste tăinuită despre judecata divină, în care este implicată balena.

Stubb ucide un cașalot, iar bucătarul Fleece le ține o predică rechinilor care se înfruptă din leșul acestuia. Mai târziu, Queequeg se urcă pe leș, legat de brâul lui Ishmael printr-o parâmă de siguranță, numită „parâma maimuței”, de parcă ar fi gemeni siamezi. Ulterior, Stubb și Flask ucid o balenă franca, al cărei cap este suspendat de capătul unei vergi, în partea opusă capului cașalotului. Ishmael compară cele două capete dintr-o perspectivă filozofică: pe cel al balenei franca îl asociază cu gândirea lui John Locke și cu stoicismul, iar pe cel al cașalotului, cu gândirea lui Immanuel Kant și cu platonismul. Tashtego este pe punctul de a se îneca în capul cașalotului în timp ce extrage spermanțet, dar este salvat de Queequeg. Pip, un tânăr mus negru, sare de două ori din barca de vânătoare, cuprins de spaimă; a doua oară este abandonat în larg și își pierde mințile înainte de a fi salvat.

Echipajul prelucrează diferitele materii prime obținute din balenele vânate: lichefiază spermanțetul închegat, topește prin fierbere grăsimea, transvazează uleiul cald în butoaie și le stivuiește în cală. Ahab interpretează simbolurile de pe dublon ca reprezentări ale propriei energii, fermități și victorii. În timpul unei întâlniri cu Samuel Enderby, căpitanul acesteia povestește că și-a pierdut un braț din cauza lui Moby Dick, dar că nu îi poartă dușmănie. Queequeg se îmbolnăvește, iar tâmplarul îi face un sicriu; totuși, Queequeg se însănătoșește și îl folosește drept ladă marinărească. Ahab îi cere fierarului să făurească un harpon special, călit în sângele harponierilor săi. Fedallah îi prezice împrejurările morții: Ahab va vedea două dricuri, unul nefăcut de mâini muritoare și celălalt făcut din lemn american; Fedallah va muri înaintea lui Ahab; și numai cânepa îl va putea ucide pe Ahab.

În timpul unui taifun, un trăsnet lovește catargul și dereglează busola. Ahab confecționează un ac nou pentru busolă și poruncește aruncarea peste bord a lochului cu saulă, dar saula, slăbită de intemperii, se rupe, astfel încât echipajul nu mai poate determina poziția navei. Rachel, comandată de un căpitan din Nantucket, îi caută pe supraviețuitorii uneia dintre bărcile sale de vânătoare care îl urmărise pe Moby Dick, printre care se află și fiul căpitanului, însă Ahab refuză să participe la căutare. La ultima întâlnire cu o altă navă, Delight, avariată, Ahab își înalță sfidător harponul special și își continuă drumul.

Ahab îl zărește pe Moby Dick și revendică dublonul. În prima zi a urmăririi, balena îi rupe barca în două cu fălcile, îl aruncă pe căpitan în mare și îi împrăștie oamenii. În a doua zi, sfărâmă cele trei bărci care o urmăresc; Fedallah este ucis și rămâne legat de spinarea balenei, care devine astfel primul „dric” din profeția sa. În a treia zi, Moby Dick distruge Pequod, transformând nava în „dricul din lemn american”. Ahab își înfige harponul în flancul balenei, dar parâma harponului i se încolăcește în jurul gâtului și îl trage în adâncuri, unde își găsește moartea. Sicriul lui Queequeg scapă din vârtejul produs de scufundarea navei Pequod. Ishmael se agață de sicriu până când este salvat de Rachel, care încă își caută marinarii dispăruți.

Structură

Perspectiva narativă

Ishmael este naratorul, construindu-și relatarea prin îmbinarea mai multor genuri și forme de discurs, printre care predici, scene dramatice, solilocvii și interpretări simbolice. El se referă în repetate rânduri la scrierea propriei cărți: „Dar cum pot spera să mă fac înțeles aici? Și totuși, într-un fel nedeslușit, întâmplător, trebuie să mă fac înțeles, altminteri toate aceste capitole ar putea fi zadarnice.” Cercetătorul John Bryant îl numește „conștiința centrală și vocea narativă” a romanului. Walter Bezanson distinge mai întâi între Ishmael ca narator și Ishmael ca personaj, pe care îl numește „Ishmael de la teugă”, tânărul Ishmael de cu câțiva ani în urmă. Ishmael-naratorul este, așadar, „doar tânărul Ishmael devenit mai vârstnic”. O a doua distincție îl separă pe autorul Herman Melville de ambele ipostaze ale lui Ishmael. Bezanson îi îndeamnă pe cititori „să reziste oricărei identificări directe a lui Melville cu Ishmael”.

Organizarea capitolelor

Potrivit criticului Walter Bezanson, capitolele sunt organizate în „secvențe de capitole”, „grupuri de capitole” și „capitole în contrapondere”. Cele mai simple secvențe urmăresc desfășurarea acțiunii; altele au la bază o temă comună, precum cele trei capitole despre reprezentarea balenelor în pictură, sau asemănări structurale, precum cele cinci capitole scrise în formă dramatică începând cu „Duneta” ori cele patru care încep cu „Lumânările”. Grupuri de capitole sunt cele consacrate semnificației culorii albe și cele dedicate semnificației focului. Capitolele în contrapondere se raportează unele la altele fie prin opoziție, precum „Miraje” și „Epilog”, fie prin asemănare, precum „Duneta” și „Lumânările”.

Cercetătorul Lawrence Buell identifică trei tipare în organizarea capitolelor nenarative. Primul este reprezentat de cele nouă întâlniri ale navei Pequod cu nave care l-au întâlnit pe Moby Dick. Navele întâlnite au suferit avarii din ce în ce mai grave, prefigurând astfel soarta navei Pequod. Al doilea tipar îl constituie întâlnirile tot mai impresionante cu balenele. La început, bărcile de vânătoare abia dacă reușesc să se apropie de acestea; urmează alarme false și urmăriri obișnuite; în cele din urmă, în „Marea Armadă”, balenele se adună în număr uriaș la marginea Mării Chinei. Un taifun din apropierea Japoniei pregătește confruntarea lui Ahab cu Moby Dick.

Al treilea tipar privește materialul documentar despre cetacee, atât de bogat încât poate fi împărțit, la rândul său, în două secțiuni. Aceste capitole pornesc de la istoria străveche a vânătorii de balene și de la o clasificare a balenelor după modelul formatelor de carte. Expunerea se apropie treptat de subiect prin relatări indirecte despre răutatea balenelor în general și a lui Moby Dick în special, precum și printr-un comentariu, ordonat cronologic, asupra reprezentărilor balenelor. Punctul culminant al acestei secțiuni este capitolul 57, „Despre reprezentarea balenelor în pictură etc.”, care pornește de la umil — un cerșetor din Londra — și ajunge la sublim — constelația Balena. Capitolul următor, „Brit”, deschide a doua secțiune cu prima descriere din carte a unor balene vii. Urmează studiul anatomiei cașalotului, aproximativ dinspre cap spre coadă și dinspre exterior spre interior, până la schelet. Două capitole finale prezintă evoluția balenei ca specie și îi afirmă caracterul etern.

„Vreo zece sau mai multe” dintre capitolele consacrate uciderii balenelor, începând de la aproximativ două cincimi din carte, sunt suficient de dezvoltate pentru a putea fi numite „evenimente”. După cum scrie Bezanson, „în fiecare caz, uciderea unei balene generează fie o secvență, fie un grup de capitole de cunoștințe cetologice, pornind de la împrejurările acelei ucideri”; astfel, aceste episoade constituie „prilejuri de organizare structurală a eseurilor și predicilor despre vânătoarea de balene”.

Buell observă că „arhitectura narativă” este o „variantă particulară a narațiunii bipolare observator–erou”. Cu alte cuvinte, romanul este structurat în jurul celor două personaje principale, Ahab și Ishmael, ale căror destine se împletesc și care sunt puse în contrast, Ishmael având rolul de observator și narator. Privit ca poveste a lui Ishmael, remarcă Robert Milder, romanul este o „narațiune de formare”.

Bryant și Springer consideră că romanul este structurat în jurul conștiințelor lui Ahab și Ishmael: Ahab imprimă narațiunii liniaritate, în timp ce Ishmael o orientează spre digresiune. Amândoi resimt cu revoltă condiția de orfani, dar încearcă să se împace cu acest gol lăuntric în moduri diferite: Ahab prin violență, Ishmael prin meditație. Dacă furia lui Ahab pune în mișcare acțiunea din Moby Dick, dorința lui Ishmael de a cuprinde „ceea ce nu poate fi cuprins” explică lirismul romanului. Buell identifică în carte o dublă căutare: Ahab urmărește să-l vâneze pe Moby Dick, iar Ishmael caută „să înțeleagă ce semnificație să atribuie atât balenei, cât și vânătorii”.

Una dintre trăsăturile distinctive ale cărții este diversitatea genurilor și a formelor literare. Bezanson enumeră predici, vise, relatări de călătorie, autobiografie, teatru elisabetan și poezie epică. El numește notele explicative de subsol ale lui Ishmael, care susțin caracterul documentar al relatării, „o tușă nabokoviană”.

Cele nouă întâlniri cu alte nave

Un element important de compoziție este seria celor nouă întâlniri dintre Pequod și alte nave. Aceste întâlniri au importanță din trei puncte de vedere. Primul privește locul lor în narațiune: primele două se succed la mică distanță una de alta, la fel ca ultimele două. Cele cinci întâlniri din grupul central sunt despărțite de intervale de aproximativ 12 capitole. Acest tipar asigură o structură de susținere, remarcă Bezanson, ca și cum întâlnirile ar fi „oasele din trupul cărții”. În al doilea rând, evoluția reacțiilor lui Ahab la aceste întâlniri trasează „curba ascendentă a patimii sale” și a monomaniei sale. În al treilea rând, spre deosebire de Ahab, Ishmael interpretează separat semnificația fiecărei nave: „fiecare navă este un sul pe care naratorul îl desfășoară și îl citește”.

Bezanson nu identifică o interpretare unică a semnificației tuturor acestor nave. Ele pot fi privite ca „un grup de parabole metafizice, o serie de analogii biblice, un spectacol alegoric al condiției umane, un alai al temperamentelor omenești, o paradă a națiunilor și așa mai departe, precum și ca modalități concrete și simbolice de a gândi despre Balena Albă”.

Cercetătoarea Nathalia Wright interpretează întâlnirile și semnificația navelor dintr-o altă perspectivă. Ea evidențiază cele patru nave care l-au întâlnit deja pe Moby Dick. Prima, Jeroboam, poartă numele unui predecesor al regelui biblic Ahab. Soarta ei „profetică” reprezintă „un avertisment pentru toți cei care urmează, rostit de Gabriel și confirmat de Samuel Enderby, Rachel, Delight și, în cele din urmă, de Pequod”. Niciuna dintre celelalte nave nu a fost complet distrusă, deoarece niciunul dintre căpitanii lor nu împărtășea monomania lui Ahab. Soarta navei Jeroboam întărește paralela structurală dintre Ahab și omonimul său biblic: „Ahab a făcut mai mult pentru a-L mânia pe Domnul Dumnezeul lui Israel decât toți regii lui Israel care fuseseră înaintea lui” (I Regi 16:33).

Teme

Unul dintre primii susținători entuziaști ai redescoperirii operei lui Melville, scriitorul englez E. M. Forster, remarca în 1927: „Moby Dick este plin de semnificații; semnificația sa este însă o altă problemă.” Totuși, el considera că „esențialul” cărții era „cântecul ei profetic”, care curge „asemenea unui curent de adâncime” pe sub acțiunea și morala de la suprafață. Vânătoarea balenei poate fi interpretată ca o metaforă a unei căutări epistemologice — în cuvintele biografei Laurie Robertson-Lorant, „căutarea sensului de către om într-o lume a aparențelor înșelătoare și a iluziilor fatale”. Taxonomia balenelor elaborată de Ishmael nu face decât să demonstreze „limitele cunoașterii științifice și imposibilitatea atingerii certitudinii”. Robertson-Lorant pune, de asemenea, în contrast atitudinile lui Ishmael și Ahab față de viață: atitudinea deschisă și meditativă a lui Ishmael, care admite „o pluralitate de perspective”, se opune monomaniei și rigidității dogmatice ale lui Ahab.

Biograful lui Melville, Andrew Delbanco, oferă problematica rasială ca exemplu al acestei căutări a adevărului dincolo de diferențele de suprafață, observând că toate rasele sunt reprezentate printre membrii echipajului navei Pequod. Deși, la început, Ishmael se teme de Queequeg, un om tatuat pe care îl bănuiește a fi canibal, el hotărăște curând că este „mai bine să dormi cu un canibal treaz decât cu un creștin beat”. Dacă prezența unor personaje de culoare în afara unui context legat de sclavie este neobișnuită într-o carte americană de la mijlocul secolului al XIX-lea, sclavia este totuși menționată frecvent în roman. Problematica rasială este ilustrată în primul rând prin Pip, micul mus de culoare. După ce Pip este cât pe ce să se înece, Ahab, profund mișcat de suferința lui, îi pune întrebări cu blândețe, însă Pip „nu poate decât să repete mecanic formulările unui anunț de recompensă pentru prinderea unui sclav fugar: «Pip! Recompensă pentru Pip!»”.

Îngrijitorii ediției, Bryant și Springer, consideră că percepția este o temă centrală: dificultatea de a vedea și de a înțelege face ca realitatea profundă să fie greu de descoperit, iar adevărul greu de stabilit. Ahab explică faptul că, asemenea tuturor lucrurilor, balena malefică poartă o mască: „Toate obiectele vizibile, omule, nu sunt decât măști de carton”; iar el este hotărât să „străpungă masca! Cum poate prizonierul să ajungă afară, dacă nu spărgând zidul? Pentru mine, balena albă este acel zid” (cap. 36, „Duneta”). Această temă străbate întregul roman, poate nicăieri atât de pregnant ca în „Dublonul” (cap. 99), unde fiecare membru al echipajului percepe moneda potrivit propriei personalități. Mai târziu, în ediția americană, Ahab „nu descoperă niciun semn” al balenei (cap. 133) în timp ce scrutează adâncurile. În realitate, Moby Dick înoată chiar atunci spre el, venind din adânc. În ediția britanică, Melville a înlocuit verbul „a descoperi” (discover) cu „a percepe” (perceive), și pe bună dreptate: „a descoperi” înseamnă a găsi ceea ce există deja, în timp ce „a percepe” sau, mai precis, percepția presupune „a da formă celor existente prin felul în care le vedem”. Miza nu este descoperirea balenei ca obiect, ci perceperea ei de către Ahab ca simbol al propriei sale creații.

Totuși, Melville nu oferă soluții facile. Prietenia senzuală dintre Ishmael și Queequeg inaugurează o formă de armonie rasială, care se destramă atunci când dansul echipajului degenerează într-un conflict rasial în „Miezul nopții, pe teugă” (cap. 40). Cincizeci de capitole mai târziu, Pip suferă o dezagregare psihică după ce i se amintește că, în calitate de sclav, ar valora mai puțini bani decât o balenă. Tratat ca o marfă și brutalizat, „Pip devine conștiința navei”. Reflecțiile asupra proprietății oferă un alt exemplu al confruntării cu dilemele morale. În capitolul 89, „Pește prins și pește liber”, Ishmael explică regula juridică a „peștelui prins și a peștelui liber”, care acordă dreptul de proprietate celui care ia în posesie un pește sau o navă abandonată; el compară această regulă cu diverse forme de dominație, precum sclavia, șerbia, zeciuiala și cucerirea militară.

Romanul a fost interpretat și ca o critică a transcendentalismului, curent literar și filosofic contemporan autorului, vizând în special ideile lui Ralph Waldo Emerson, unul dintre principalii săi reprezentanți. Viața și moartea lui Ahab au fost interpretate ca un atac la adresa filosofiei emersoniene a încrederii în sine, îndeosebi prin evidențierea potențialului ei distructiv și a posibilității de a servi drept justificare pentru egoism. Richard Chase scrie că, pentru Melville, „moartea — spirituală, afectivă, fizică — este prețul încrederii în sine atunci când aceasta este împinsă până la solipsism, până în punctul în care lumea nu mai are existență în afara eului autosuficient”. În această privință, Chase consideră că arta lui Melville se află în antiteză cu gândirea lui Emerson, întrucât Melville „[scoate] în evidență pericolele unei prețuiri exagerate de sine, în loc să [sugereze], așa cum îi plăcea lui [...] Emerson să facă, potențialul vital al eului”. Newton Arvin sugerează, de asemenea, că încrederea în sine reprezenta, pentru Melville, în realitate, „[travestirea în veșminte regești a] unui egoism sălbatic, anarhic, iresponsabil și distructiv”.

Stil

„Mai presus de toate”, afirmă cercetătorii Bryant și Springer, Moby Dick înseamnă limbaj: „nautic, biblic, homeric, shakespearian, miltonian, cetologic, aliterativ, fantezist, colocvial, arhaic și necontenit aluziv”. Melville forțează limitele gramaticii, citează surse cunoscute sau obscure și trece de la proza calmă la retorica solemnă, expunerea tehnică, argoul marinăresc, speculația mistică ori limbajul arhaizant al unei profeții dezlănțuite. După cum observă criticul Newton Arvin, Melville creează cuvinte de parcă vocabularul englez ar fi prea sărac pentru complexitatea lucrurilor pe care trebuie să le exprime. Poate cel mai izbitor exemplu este folosirea substantivelor deverbale, îndeosebi la plural, precum allurings, coincidings și leewardings. La fel de numeroase sunt adjectivele și adverbele neobișnuite: adjective participiale precum officered, omnitooled și uncatastrophied; adverbe derivate din forme participiale, precum intermixingly, postponedly și uninterpenetratingly; rarități lexicale precum adjectivele unsmoothable, spermy și leviathanic ori adverbele sultanically, Spanishly și Venetianly; precum și adjective compuse ale căror efecte variază de la straniu la grandios, ca în „the message-carrying air” („aerul purtător de mesaje”), „the circus-running sun” („soarele care aleargă în cerc”) și „teeth-tiered sharks” („rechini cu dinții așezați în șiruri suprapuse”). Mai rar, Melville creează verbe pornind de la substantive, însă o face cu ceea ce Arvin numește un „efect irezistibil”, ca în „who didst thunder him higher than a throne” („care l-ai înălțat, cu puterea tunetului, mai presus de un tron”) și „my fingers ... began ... to serpentine and spiralize” („degetele mele ... au început ... să șerpuiască și să se răsucească în spirale”). Pentru Arvin, esența stilului din Moby Dick constă în

felul în care părțile de vorbire se combină, „amestecându-se” (intermixingly), în stilul lui Melville — astfel încât distincția dintre verbe și substantive, dintre substantive și cuvintele care le determină devine pe jumătate ireală — aceasta este trăsătura fundamentală a limbajului său. Nicio altă particularitate nu ar putea exprima mai grăitor conștiința care se află la temelia și în spatele romanului Moby Dick: conștiința că acțiunea și starea, mișcarea și nemișcarea, obiectul și ideea nu sunt decât aspecte de suprafață ale uneia și aceleiași realități profunde.

Criticii de mai târziu au dezvoltat clasificarea lui Arvin. Vocabularul de o bogăție neobișnuită poate fi analizat prin prisma unor procedee folosite separat sau în combinație. Primul este modificarea originală a cuvintelor, ca în Leviathanism, și reluarea insistentă a unor forme din aceeași familie lexicală, precum pitiable, pity, pitied și piteous (capitolul 81, „Pequod întâlnește Fecioara”). Al doilea constă în întrebuințarea cuvintelor existente cu sensuri noi, ca atunci când balena „împovărează” (heaps) și „pune la încercare” (tasks). Al treilea este preluarea termenilor din limbajele de specialitate, precum fossiliferous („fosilifer”). Al patrulea constă în asocieri neobișnuite între adjective și substantive, precum concentrating brow („frunte concentrată”) și immaculate manliness („bărbăție neprihănită”; capitolul 26, „Cavaleri și scutieri”). Al cincilea este folosirea formelor participiale cu valoare adjectivală pentru a accentua și a întări așteptările deja create cititorului, precum preluding („prevestitor”) și foreshadowing („anticipativ”): „întreaga scenă era atât de liniștită și de potolită, și totuși parcă prevestea ceva...” și „În acest răstimp prevestitor...”.

Alte trăsături stilistice caracteristice sunt ecourile și rezonanțele altor texte, manifestate atât prin imitarea unor stiluri distincte, cât și prin recursul constant la surse pentru a-și modela propria operă. Cele mai importante trei surse ale sale sunt, în ordine, Biblia, Shakespeare și Milton.

Romanul folosește mai multe registre retorice. Cel mai simplu este „un stil expozitiv relativ direct”, întâlnit, de pildă, în capitolele de cetologie; pasajele de acest fel sunt însă „rareori susținute pe întinderi mari și servesc mai ales drept tranziții” între registre mai elaborate. Al doilea registru este cel „poetic”, ca în monologul lui Ahab de pe dunetă, care poate fi chiar transpus, în original, în versuri albe. Încadrate într-o schemă metrică, ritmurile sunt „controlate cu regularitate — poate chiar prea multă regularitate pentru proză”, sugerează Bezanson. Al treilea registru este cel idiomatic, al vorbirii caracteristice personajelor, care, asemenea celui poetic, apare rareori în formă pură. Un exemplu îl constituie „limbajul mereu admirabil” al lui Stubb, inclusiv felul în care își îmbărbătează vâslașii: ritmul vorbirii sugerează că „bătaia vâslelor ia locul cadenței metronomice”. Al patrulea și ultimul registru retoric este cel compozit, „o îmbinare magnifică” a primelor trei și, eventual, a altor elemente:

Locuitorul din Nantucket, numai el își are sălașul pe mare și tot pe mare își dezlănțuie voioșia; numai el, în graiul Bibliei, pornește pe mare în corăbii, arând-o în lung și-n lat ca pe propria plantație. Acolo îi este casa; acolo își vede de îndeletnicirea lui, pe care nici potopul lui Noe n-ar întrerupe-o, chiar de-ar înghiți toate milioanele de oameni din China. Trăiește pe mare precum cocoșii de prerie în prerie; se ascunde printre valuri și se cațără pe ele așa cum vânătorii de capre negre urcă Alpii. Ani de-a rândul nu cunoaște uscatul; astfel că, atunci când ajunge în cele din urmă la el, îi simte mirosul ca pe al unei alte lumi, mai straniu decât i s-ar părea Luna unui pământean. Asemenea pescărușului fără sălaș pe uscat, care la apus își strânge aripile și adoarme legănat între talazuri, locuitorul din Nantucket, departe de orice țărm, își strânge pânzele la căderea nopții și se culcă, în vreme ce chiar sub perna lui se năpustesc turme de morse și balene.
(„Nantucket”, capitolul 14).

Bezanson numește acest capitol un „poem în proză” comic, în care „registrul elevat și cel familiar se îmbină cu o siguranță lipsită de încordare”. Printre pasajele asemănătoare se numără „minunatul imn închinat democrației spirituale” din mijlocul capitolului „Cavaleri și scutieri”.

Este posibil ca Melville să nu fi deprins folosirea elaborată a comparației homerice direct de la Homer; cu toate acestea, Matthiessen consideră că scriitura sa este „mai constant însuflețită” în registrul homeric decât în cel shakespearian. Mai ales în timpul urmăririi finale, „acumularea controlată” a unor asemenea comparații accentuează hybrisul lui Ahab printr-o succesiune de imagini ale uscatului, de exemplu: „Corabia gonea înainte, lăsând în mare o brazdă ca aceea pe care o ghiulea rătăcită, prefăcută în brăzdar, o spintecă în câmpia netedă” („Urmărirea — ziua a doua”, capitolul 134). O comparație dezvoltată pe întinderea unui paragraf descrie felul în care cei 30 de membri ai echipajului devin un singur tot:

Căci, asemenea corăbiei care-i purta pe toți și care, deși alcătuită din lucruri atât de deosebite — lemn de stejar, de arțar și de pin; fier, smoală și cânepă —, le unea pe toate într-un singur corp ce gonea înainte, echilibrat și călăuzit de lunga chilă centrală, tot astfel individualitățile celor din echipaj, vitejia unuia și frica altuia, vina și vinovăția, toate deosebirile se sudaseră într-o unitate și erau îndreptate spre ținta fatală pe care le-o arăta Ahab, unicul lor stăpân și unica lor chilă.
(„Urmărirea — ziua a doua”, capitolul 134).

Ultima frază contopește cei doi termeni ai comparației: oamenii se identifică cu nava, care urmează direcția impusă de Ahab. Această concentrare face apoi loc altor imagini: „vârfurile catargelor, asemenea creștetelor unor palmieri înalți, se încununau cu smocuri răsfirate de brațe și picioare”. Toate aceste imagini contribuie, prin „energia lor uluitoare”, la înaintarea narațiunii. Când bărcile sunt lăsate la apă, imaginile fac ca totul să pară neînsemnat în fața lui Moby Dick, cu excepția voinței lui Ahab. Prin uimitoarea lor „bogăție imaginativă”, aceste comparații nu creează doar dinamism dramatic, observă Matthiessen: „Ele sunt la fel de remarcabile prin amploare, iar cele mai dezvoltate dintre ele, printr-o demnitate eroică”.

Asimilarea influenței lui Shakespeare

În 1941, F. O. Matthiessen afirma că „înrâurirea covârșitoare a lui Shakespeare asupra lui Melville a depășit cu mult toate celelalte influențe”, întrucât l-a făcut pe acesta să-și descopere întreaga forță creatoare „prin confruntarea cu cea mai bogată imaginație din istorie”. Această observație a fost ulterior confirmată de studiul însemnărilor făcute de Melville în exemplarul său din operele lui Shakespeare. Ele arată că scriitorul s-a cufundat în lectura lui Shakespeare în perioada pregătirii romanului Moby Dick, mai ales în Regele Lear și Macbeth. Lectura lui Shakespeare, observă Matthiessen, a acționat ca „un catalizator”, transformând scrisul lui Melville „dintr-o relatare cu posibilități limitate într-o expresie a forțelor profunde ale naturii”.

Biograful Leon Howard a constatat că, în crearea lui Ahab, Melville a urmat o observație a lui Coleridge din prelegerea acestuia despre Hamlet: „unul dintre modurile în care Shakespeare își creează personajele este să-și imagineze o anumită facultate intelectuală sau morală într-o stare de exacerbare maladivă, iar apoi să se plaseze pe sine [...] astfel mutilat sau bolnav, în anumite împrejurări”. Vocabularul lui Coleridge se regăsește în unele formulări care îl descriu pe Ahab. Acesta pare să aibă „în străfundul firii sale o înclinație maladivă dominantă, pe jumătate voită”, iar „toți oamenii a căror măreție este tragică”, adaugă Melville, „ajung astfel printr-o anumită morbiditate”; „orice măreție omenească nu este decât boală”. În plus, în opinia lui Howard, faptul că Ishmael se prezintă drept „dramaturg tragic” și își justifică alegerea unui erou lipsit de „toate însemnele exterioare ale măreției” dovedește că Melville „și-a conceput în mod conștient protagonistul ca pe un erou tragic de tipul celor din Hamlet și Regele Lear”.

Matthiessen arată în ce măsură Melville își stăpânea pe deplin mijloacele artistice în descrierea lui Ahab, încheiată într-un limbaj

care amintește de Shakespeare fără a-l imita: „O, Ahab! Tot ce va fi măreț în tine trebuie smuls din ceruri, căutat prin scufundare în adâncuri și plăsmuit în văzduhul fără trup!” Bogăția imaginativă a ultimei expresii pare deosebit de shakespeariană, „dar cele două cuvinte-cheie ale ei apar fiecare o singură dată în piesele lui Shakespeare [...] și niciuneia dintre aceste întrebuințări nu îi datorează Melville combinația sa originală”.

Asimilarea influenței lui Shakespeare, conchide Matthiessen, a conferit romanului Moby Dick „un limbaj care nu mai depindea de nicio sursă” și care putea, după expresia lui D. H. Lawrence, să transmită ceva „aproape supraomenesc sau neomenesc, mai presus de viață”. Proza nu se întemeiază pe versurile altcuiva, ci pe „simțul ritmului vorbirii”.

Matthiessen identifică aproape pe fiecare pagină ecouri ale lui Shakespeare, mai mult sau mai puțin ușor de recunoscut. El arată că formularea „simple sunete, pline de leviatanism, dar care nu înseamnă nimic”, de la sfârșitul capitolului „Cetologie” (capitolul 32), reia celebra expresie din Macbeth: „Spusă de un idiot, plină de zgomot și furie, fără să însemne nimic”. Matthiessen arată că primul discurs amplu adresat de Ahab echipajului, în capitolul „Duneta” (capitolul 36), este, în original, „practic alcătuit din versuri albe și poate fi tipărit ca atare”:

Dar ia aminte, Starbuck: ce se spune la mânie
Se dezice singur. Sunt oameni
Ale căror vorbe înfierbântate nu jignesc prea tare.
Nu vreau să te mânii. Lasă asta.
Privește! Vezi obrajii turcești, gălbui și pătați —
Tablouri vii, ce răsuflă, zugrăvite de soare.
Leoparzii păgâni — făpturile nepăsătoare,
Ce nu se închină nimănui, trăiesc și nici nu cer, nici nu dau
Socoteală pentru viața arzătoare pe care o simt!

Pe lângă acest simț al ritmului, Matthiessen arată că Melville „stăpânea acum secretul maturității artistice a lui Shakespeare: arta de a face ca limbajul însuși să devină dramatic”. El învățase trei lucruri esențiale, rezumă Matthiessen:

• Să se sprijine pe verbele de acțiune, „care imprimă elan dinamic atât mișcării, cât și sensului”. Tensiunea produsă de contrastul dintre „tu lansezi flote de lumi încărcate până la refuz” și „aici, înăuntru, există ceva ce rămâne totuși nepăsător”, în capitolul „Lumânările” (capitolul 119), face ca ultima propoziție să provoace „impulsul de a se lovi cu pumnul în piept”, sugerând „cât de profund a ajuns dramatismul să fie încorporat în cuvinte”.
• Să valorifice energia shakespeariană a cuvintelor compuse, precum full-freighted („încărcat până la refuz”).
• Să folosească „senzația intensificată a vieții, obținută prin întrebuințarea unei părți de vorbire cu valoarea alteia — de exemplu, folosirea substantivului earthquake («cutremur») ca adjectiv — sau prin crearea adjectivului placeless («fără loc») pornind de la un substantiv”.

Thomas Carlyle

Criticii au identificat paralele între Moby Dick și opera lui Thomas Carlyle, îndeosebi Sartor Resartus (1833–1834), Eroii. Cultul eroilor și eroicul în istorie (1841) și Eseuri critice și diverse, pe care Melville le-a citit în timp ce lucra la roman. James Barbour și biograful Leon Howard scriu că „retorica lui Carlyle se reflectă” în multe dintre replicile lui Ahab și Ishmael, în vreme ce Melville preia din Sartor Resartus conceptele filosofice ale „universului emblematic” și ale „zeului țesător”, folosind „aproape cuvintele lui Carlyle”. Alexander Welsh susține că Carlyle a avut „un rol însemnat în elaborarea romanului Moby Dick”, observând că „imaginea oii din «Înmormântarea» [...] este preluată direct de la Carlyle”, mai precis din eseul său din 1832 despre Viața lui Johnson de Boswell, și că „limbajul despre heringi și balene, flote și comodori” ar putea proveni din Sartor Resartus. Potrivit lui Paul Giles, Sartor Resartus „i-a oferit lui Melville un model pentru stilul său ludic și iconoclast din Moby Dick”, mai ales prin strategia narativă și paradoxurile ironiei romantice. Metafora vestimentației, prezentă în ambele opere, este de asemenea inspirată din Sartor Resartus.

Jonathan Arac vede în Moby Dick „o preluare directă” a concepției lui Carlyle despre „Erou”. „Ahab”, scrie Arac, „este întru totul un erou de tip carlylean”, la a cărui creare a contribuit „imaginea romantică a lui Cromwell” conturată de Carlyle. Portretele lui Dante Alighieri și Shakespeare din „Eroul ca poet”, a treia prelegere din Eroii. Cultul eroilor și eroicul în istorie, „i-au oferit lui Melville modele care l-au ajutat să se formeze ca cititor și să ajungă la acea definire a propriei identități de scriitor care a făcut posibil romanul Moby Dick”.

Umanismul renascentist

În timpul redactării romanului Moby Dick, Melville a citit și umaniști ai Renașterii, precum Thomas Browne, Robert Burton și Rabelais. Hershel Parker observă că Melville a preluat de la aceștia atât proza poetică și stilul conversațional, cât și atitudinea sceptică față de religie. Afirmația lui Browne „Îmi place să mă pierd într-un mister, să-mi urmez rațiunea până la un O altitudo!” își găsește corespondentul, atât în atitudine, cât și în expresia poetică, în cuvintele lui Ishmael: „Îmi place să străbat mări interzise și să debarc pe țărmuri barbare. Fără să trec cu vederea binele, recunosc îndată ceea ce este înspăimântător și totuși aș putea să mă împrietenesc cu el”.

Ishmael reflectă și incertitudinea epistemologică a umaniștilor renascentiști. De exemplu, Browne susține că „acolo unde există o obscuritate prea adâncă pentru rațiunea noastră [...] [rațiunea] devine mai smerită și se pleacă în fața subtilităților credinței. [...] Cred că exista deja un pom din al cărui rod au gustat nefericiții noștri părinți, deși în același capitol, când Dumnezeu îl interzice, se spune răspicat că plantele câmpului încă nu crescuseră”. În mod asemănător, Ishmael acceptă paradoxul atunci când declară: „Îndoieli cu privire la toate cele pământești și intuiții despre unele lucruri cerești; această îmbinare nu face din om nici credincios, nici necredincios, ci îl face să-i privească pe amândoi cu aceeași nepărtinire”.

Cercetătorii au atras atenția și asupra asemănărilor dintre stilul lui Melville și cel al lui Robert Burton din Anatomia melancoliei. William Engel observă că Melville avea la îndemână cartea lui Burton și afirmă că „această operă enciclopedică va servi drept reper conceptual pentru analiza revenirii sale la o practică estetică mai veche”. De asemenea, Hershel Parker scrie că, în 1847, Anatomia melancoliei i-a servit lui Melville drept „manual de psihologie morbidă, scris într-o proză sonoră”, iar în anul următor acesta și-a cumpărat o ediție a operelor lui Michel de Montaigne. În Eseuri a găsit „un scepticism înțelept, hrănit de experiența lumii, care l-a întărit împotriva manifestărilor superficiale de evlavie cerute de epoca sa”. Melville a citit apoi Religio Medici de Browne, operă pe care a îndrăgit-o nespus, descriindu-l pe autor, într-o scrisoare către un prieten, drept „un soi de «arhanghel smintit»”.

Geneza romanului

Elemente autobiografice

Moby Dick se inspiră din experiența lui Melville la bordul navei baleniere Acushnet, însă nu este un roman autobiografic. La 30 decembrie 1840, Melville s-a angajat ca marinar începător pentru primul voiaj al navei Acushnet, care urma să dureze 52 de luni. Proprietarul navei, Melvin O. Bradford, era, asemenea lui Bildad, quaker: în mai multe rânduri, atunci când semna documente, a șters cuvântul „jur” și l-a înlocuit cu „declar”. Totuși, coproprietarii navei Acushnet erau relativ înstăriți, în vreme ce printre proprietarii navei Pequod se numărau văduve sărace și copii orfani.

Capela vânătorilor de balene, descrisă în capitolul 7, are drept model capela Seamen's Bethel, de pe Johnny Cake Hill. Melville a asistat acolo la o slujbă cu puțin timp înainte de a se îmbarca pe Acushnet și a ascultat o predică a pastorului Enoch Mudge, care a servit, cel puțin în parte, drept model pentru părintele Mapple. Chiar și tema predicii, Iona și balena, ar putea avea un temei real, întrucât Mudge publicase predici despre Iona în Sailor's Magazine.

Echipajul nu era la fel de eterogen sau de exotic precum cel al navei Pequod. Cinci membri erau străini, dintre care patru portughezi; restul echipajului era alcătuit din americani prin naștere sau prin naturalizare. La bord se aflau trei bărbați negri: doi marinari și bucătarul. Fleece, bucătarul negru de pe Pequod, a fost probabil inspirat de acest bucătar, William Maiden, originar din Philadelphia. Un secund, care purta chiar numele Edward C. Starbuck, a fost debarcat la Tahiti în împrejurări misterioase. Ofițerul al doilea, John Hall, este identificat drept modelul lui Stubb într-o însemnare din exemplarul romanului care i-a aparținut lui Henry Hubbard, membru al echipajului. Acesta a identificat și modelul lui Pip: John Backus, un bărbat negru de statură mică, primit în echipaj în timpul voiajului. Hubbard a fost martor la căderea lui Pip în apă.

Ahab nu pare să fi avut un model real, deși moartea sa ar putea fi inspirată de un incident autentic. În mai 1843, Melville se afla la bordul navei The Star, alături de doi marinari de pe Nantucket, care i-ar fi putut povesti cum îl văzuseră pe ofițerul lor al doilea „smuls dintr-o barcă balenieră de o parâmă încurcată și înecat”.

Surse privind vânătoarea de balene

Exemplarul lui Melville al lucrării Natural History of the Sperm Whale, publicată în 1839

Portretul lui Herman Melville, autorul romanului Moby Dick

Pe lângă experiența personală la bordul navei baleniere Acushnet, două evenimente reale au stat la originea narațiunii lui Melville. Primul a fost scufundarea, în 1820, a navei Essex, din Nantucket, după ce un cașalot a izbit-o la 2.000 de mile (3.200 km) de coasta vestică a Americii de Sud. Secundul Owen Chase, unul dintre cei opt supraviețuitori, a consemnat evenimentele în lucrarea sa din 1821, Narrative of the Most Extraordinary and Distressing Shipwreck of the Whale-Ship Essex.

Celălalt eveniment a fost presupusa ucidere, spre sfârșitul anilor 1830, a cașalotului albinos Mocha Dick, în apele din apropierea insulei chiliene Mocha. Se spunea că Mocha Dick avea în spate aproximativ 20 de harpoane rămase din confruntările cu alți vânători de balene, iar atacurile sale feroce asupra navelor păreau premeditate. Una dintre înfruntările sale cu o navă balenieră a constituit subiectul unui articol al exploratorului J. N. Reynolds, publicat în numărul din mai 1839 al revistei The Knickerbocker or New-York Monthly Magazine. Melville cunoștea articolul, care cuprindea următoarea descriere:

Acest monstru vestit, care ieșise biruitor dintr-o sută de lupte cu urmăritorii săi, era un cașalot mascul bătrân, de dimensiuni și de o forță ieșite din comun. Din pricina vârstei sau, mai curând, a unui capriciu al naturii ... se ivise o particularitate neobișnuită — era alb ca lâna!

Este semnificativ faptul că Reynolds folosește o narațiune la persoana întâi care servește drept cadru pentru povestea unui căpitan de navă balenieră pe care îl întâlnește. Căpitanul amintește de Ahab atât prin semnificațiile simbolice ale vânătorii, cât și prin îndârjirea cu care urmărește această balenă. Astfel, când echipajul său îl întâlnește pentru prima dată pe Mocha Dick și se înspăimântă, căpitanul își îmbărbătează oamenii:

Pe măsură ce se apropia, cu spinarea lungă și încovoiată ivindu-se din când în când deasupra valurilor, am văzut că era albă ca spuma din jur; iar oamenii se priveau îngroziți, rostind cu glas înăbușit cumplitul nume MOCHA DICK!

„Mocha Dick sau d----l [diavolul]”, am spus eu, „barca asta nu se dă niciodată în lături din fața vreunei făpturi cu înfățișare de balenă.”

Mocha Dick a avut peste 100 de confruntări cu vânătorii de balene între 1810 și anii 1830. Era descris ca fiind uriaș și acoperit de crustacee ciripede. Deși era cel mai faimos, Mocha Dick nu era singura balenă albă din mare și nici singura care îi ataca pe vânători.

Deși o coliziune accidentală cu un cașalot, petrecută noaptea, provocase scufundarea navei Union în 1807, abia în august 1851 nava balenieră Ann Alexander, aflată la vânătoare în Pacific, în apropierea insulelor Galápagos, a devenit a doua navă, după Essex, atacată și scufundată de o balenă care îi străpunsese coca. Melville a remarcat: „Pe toți zeii! Ce comentator este balena care a scufundat Ann Alexander! Ceea ce are de spus este scurt, plin de tâlc și cât se poate de la obiect. Mă întreb dacă arta mea nefastă a stârnit acest monstru.”

Deși Melville își valorificase deja experiențele de marinar în romane anterioare, precum Mardi, nu se concentrase niciodată în mod special asupra vânătorii de balene. Cele 18 luni petrecute ca simplu marinar la bordul navei baleniere Acushnet, în 1841–1842, și mai ales o anumită întâmplare i-au servit acum drept surse de inspirație. Cu prilejul unui „gam” — o întâlnire între nave în largul mării —, l-a cunoscut pe William, fiul lui Chase, care i-a împrumutat cartea tatălui său. Melville a scris mai târziu:

L-am întrebat despre aventura tatălui său; ... s-a dus la cufărul lui și mi-a înmânat un exemplar complet ... al Relatării [naufragiului navei Essex]. Era prima relatare tipărită a întâmplării pe care o vedeam. Lectura acestei istorii uimitoare în largul mării, fără niciun țărm la vedere și atât de aproape de latitudinea locului naufragiului, a avut asupra mea un efect surprinzător.

Cartea nu se mai găsea în librării și devenise rară. Melville i-a vorbit despre interesul său pentru ea socrului său, Lemuel Shaw, al cărui prieten din Nantucket a procurat un exemplar cu unele lipsuri, dar bine păstrat. Shaw i l-a oferit lui Melville în aprilie 1851. Scriitorul l-a citit cu aviditate, l-a adnotat din abundență, l-a dat la legat și l-a păstrat în biblioteca sa tot restul vieții.

Moby Dick cuprinde secțiuni ample, în cea mai mare parte relatate de Ishmael, care aparent nu au legătură cu intriga, ci descriu aspecte ale activității baleniere. Exista deja un roman de succes despre vânătorii de balene din Nantucket, Miriam Coffin or The Whale-Fisherman (1835), de Joseph C. Hart, căruia i se atribuie o influență asupra unor elemente ale operei lui Melville. Totuși, cele mai multe relatări despre vânătoarea de balene erau povești senzaționale despre răzvrătiri sângeroase. Melville considera că nicio carte de până atunci nu înfățișase industria balenieră într-un mod la fel de captivant și de viu precum o cunoscuse el însuși.

Melville a găsit cea mai mare parte a informațiilor despre balene și vânarea lor în cinci cărți. Cea mai importantă era Natural History of the Sperm Whale (1839), de chirurgul de bord englez Thomas Beale, o lucrare considerată de referință, pe care Melville a cumpărat-o la 10 iulie 1850. „Prin amploare și complexitate”, scrie cercetătorul Steven Olsen-Smith, „contribuția [acestei surse] la elaborarea romanului Moby Dick o depășește pe cea a oricărei alte lucrări despre care se știe că Melville a folosit-o.” Potrivit cercetătorului Howard P. Vincent, influența generală a acestei surse constă în modelul de organizare a informațiilor despre vânătoarea de balene în grupuri de capitole. Melville a urmat îndeaproape organizarea lui Beale, adaptând-o însă cerințelor artistice și transformând formulările prozaice ale originalului în imagini plastice. A doua carte ca importanță este A Whaling Voyage Round the Globe, from the Year 1833 to 1836 (1840), de Frederick Debell Bennett, de la care Melville a preluat, de asemenea, elemente ale organizării pe capitole, deși într-o măsură mai mică decât de la Beale.

A treia carte era Etchings of a Whaling Cruise (1846), de J. Ross Browne, pe care Melville o recenzase în 1847 pentru Literary World. Este posibil ca aceasta să-i fi sugerat pentru prima dată ideea unei cărți despre vânătoarea de balene; în orice caz, ea conține pasaje stânjenitor de asemănătoare cu unele din Moby Dick. A patra carte, The Whale and His Captors (1850), de pastorul Henry T. Cheever, a fost folosită pentru două episoade din Moby Dick, dar probabil a apărut prea târziu în cursul redactării romanului pentru a putea fi valorificată mai mult. Melville a preluat din abundență material și dintr-o a cincea carte, An Account of the Arctic Regions with a History and Description of the Northern Whale Fishery (1820), de William Scoresby Jr., deși aceasta, spre deosebire de celelalte patru, avea ca subiect balena de Groenlanda, nu cașalotul. Cu toate că devenise, la scurt timp după publicare, o lucrare de referință despre vânătoarea de balene, Melville a satirizat-o și a parodiat-o în mai multe rânduri. De pildă, în descrierea narvalilor din capitolul „Cetologie”, l-a numit pe Scoresby „Charley Coffin” și a dat relatării sale „o întorsătură umoristică”: „Scoresby îi va veni în ajutor lui Melville de mai multe ori, iar de fiecare dată Melville îl va satiriza sub un pseudonim.” Vincent propune mai multe explicații pentru atitudinea lui Melville față de Scoresby, printre care caracterul arid al expunerii și abundența de informații nerelevante. Motivul principal pare însă să fi fost faptul că balena de Groenlanda era principala rivală a cașalotului în captarea atenției publicului, astfel încât Melville se simțea obligat să respingă tot ce avea legătură cu aceasta.

Pe lângă lucrările de cetologie, Melville a consultat și diverse scrieri literare care menționează sau descriu balene, după cum arată secțiunea „Extrase” de la începutul romanului. De exemplu, eseul lui Thomas Browne, „Of Sperma-Ceti, and the Sperma-Ceti Whale” („Despre spermanțet și cașalot”), din Pseudodoxia Epidemica, este valorificat atât în această secțiune, cât și în capitolul „Cetologie”. Ishmael observă: „Mulți sunt oamenii, mici și mari, vechi și noi, oameni de uscat și marinari, care au scris pe larg sau pe scurt despre balenă. Să trecem în revistă câțiva: autorii Bibliei; Aristotel; Pliniu; Aldrovandi; sir Thomas Browne.” Felul ludic în care Browne examinează balenele, privilegiind interpretările filosofice în raport cu descrierile riguros științifice, a contribuit la conturarea stilului romanului. Observația lui Browne potrivit căreia „ochii [cașalotului] sunt mici, dar mădularul [penisul] este mare și proeminent” a contribuit probabil la conceperea capitolului comic despre penisul balenei, „Sutana”.

Redactare

Arrowhead, casa din Pittsfield, Massachusetts, unde Melville a scris cea mai mare parte a romanului Moby Dick în iarna anilor 1850–1851

Cercetătorii au ajuns la concluzia că Melville a redactat Moby Dick în două sau chiar trei etape. Pornind de la date biografice, de la analiza rolului personajelor și de la o serie de neconcordanțe neelucidate, dar posibil semnificative, din versiunea finală, ei presupun că lectura lui Shakespeare și prietenia recent legată cu Hawthorne l-au îndemnat pe Melville să transforme, prin rescriere, o aventură balenieră „relativ simplă” într-o „epopee de proporții cosmice și enciclopedice”, după formularea lui Lawrence Buell.

Cea mai veche mențiune păstrată despre lucrarea care avea să devină Moby Dick se găsește într-o scrisoare adresată de Melville lui Richard Henry Dana Jr. la 1 mai 1850:

Cât despre „voiajul balenier” — am ajuns la jumătatea lucrării și mă bucur mult că sugestia dumitale se potrivește atât de bine cu gândul meu. Mă tem însă că va fi un soi de carte ciudată; grăsimea de balenă tot grăsime de balenă rămâne, după cum știi; chiar dacă poți scoate ulei din ea, poezia se scurge la fel de greu ca seva dintr-un arțar înghețat; iar pentru a găti așa ceva, trebuie neapărat să adaugi puțină fantezie, care, prin însăși natura lucrurilor, nu poate fi decât la fel de stângace ca zbenguielile balenelor înseși. Cu toate acestea, îmi propun să redau adevărul lucrurilor.

Bezanson obiectează că scrisoarea conține prea multe ambiguități pentru a presupune „că «sugestia» lui Dana era, în mod evident, ca Melville să facă pentru vânătoarea de balene ceea ce făcuse pentru viața la bordul unei nave de război în Jacheta albă”. Când îl întâlnise la Boston, Dana avusese prilejul să cunoască talentul neîntrecut al lui Melville de a povesti cu forță dramatică; prin urmare, poate că „«sugestia» sa era ca Melville să scrie o carte care să pună în valoare acest dar”. De asemenea, fraza lungă din mijlocul citatului de mai sus recunoaște pur și simplu că Melville se confrunta cu problema îmbinării faptelor cu fantezia, nu cu alegerea între ele. Cele mai categorice afirmații sunt că va fi un soi de carte ciudată și că Melville își propune să redea adevărul lucrurilor, fără să fie însă limpede la ce anume se referă.

Melville ar fi putut concepe intriga înainte de a începe să scrie sau ar fi putut-o dezvolta pe parcursul redactării. Având în vedere modul complex în care a folosit sursele, „se poate spune cu temei” că acestea l-au ajutat să contureze narațiunea, inclusiv intriga. Cercetătorii John Bryant și Haskell Springer consideră evoluția personajului Ishmael un alt factor care a prelungit redactarea, fapt ce poate fi dedus din structura versiunii finale a cărții. În primele capitole, Ishmael este doar naratorul, asemenea naratorilor din aventurile maritime anterioare ale lui Melville; în capitolele ulterioare, el devine însă un regizor mistic, cu un rol central în desfășurarea tragediei.

La nici două luni după ce îi pomenise lui Dana despre proiect, Melville îi scria, la 27 iunie, editorului său englez, Richard Bentley:

Stimate domn, — Spre sfârșitul toamnei viitoare voi avea gata o nouă lucrare; vă scriu acum pentru a vă propune publicarea ei în Anglia. Cartea este un roman de aventuri, întemeiat pe câteva legende fantastice din lumea vânătorilor de cașaloți din mările sudice și îmbogățit cu experiența personală a autorului, dobândită în cei peste doi ani petrecuți ca harponier.

La sfârșitul lunii martie 1850, Nathaniel Hawthorne și familia sa se mutaseră într-o mică locuință de fermă, vopsită în roșu, în apropiere de Lenox, Massachusetts. Hawthorne l-a cunoscut pe Melville la 5 august 1850, la un picnic organizat de un prieten comun, la care participau, printre alții, Oliver Wendell Holmes Sr. și James T. Fields. Melville a scris o recenzie nesemnată a volumului de povestiri al lui Hawthorne, Mușchi de pe un vechi prezbiteriu, intitulată „Hawthorne și mușchii săi”, care a apărut în The Literary World la 17 și 24 august. Bezanson consideră eseul „atât de strâns legat de universul imaginativ și intelectual al lui Melville din perioada redactării romanului Moby Dick”, încât ar putea fi privit ca o adevărată prefață și ar trebui să fie „lectura de căpătâi pentru oricine dorește să înțeleagă contextul”. În eseu, Melville îl compară pe Hawthorne cu Shakespeare și Dante, iar „proiectarea propriei personalități” se vădește în repetarea cuvântului „geniu”, în cele peste două duzini de referiri la Shakespeare și în insistența cu care susține că, pentru un american, ideea că Shakespeare ar fi „de neegalat” este o absurditate.

Melville a lucrat cel mai intens la carte în iarna anilor 1850–1851, după ce părăsise agitația New Yorkului pentru o fermă din Pittsfield, Massachusetts. Este foarte posibil ca mutarea să fi întârziat încheierea romanului. În această perioadă, i-a trimis lui Hawthorne mai multe scrisori pline de însuflețire, inclusiv una din iunie 1851, în care își rezumă parcursul literar: „Ceea ce simt cel mai puternic nevoia să scriu îmi este interzis — nu aduce bani. Totuși, nici să scriu cu totul altfel nu pot. Așa că rezultatul este, până la urmă, un ghiveci, iar toate cărțile mele sunt niște lucrări de mântuială.”

Acesta este Melville cel încăpățânat, care își apăra romanul Mardi și vorbea cu dispreț despre celelalte cărți ale sale, mai comerciale. Scrisoarea dezvăluie și felul în care Melville își percepea evoluția de la vârsta de 25 de ani: „De atunci și până acum, aproape că n-au trecut trei săptămâni fără să fi cunoscut o nouă deschidere lăuntrică. Dar simt că am ajuns acum la foaia cea mai dinăuntru a bulbului și că, în curând, floarea va trebui să cadă în țărână.”

Buell consideră „în ansamblu convingătoare” dovezile că Melville și-a modificat ambițiile literare pe parcursul redactării, întrucât influența lui Shakespeare și a lui Hawthorne a fost „cu siguranță uriașă”. Alți cercetători formulează însă trei tipuri de obiecții la adresa teoriilor despre etapele redactării. Primul privește atât folosirea dovezilor, cât și dovezile înseși. Bryant găsește „puține dovezi concrete și niciuna concludentă care să arate că Melville a modificat radical structura sau concepția cărții”, iar cercetătorul Robert Milder constată existența unor „dovezi insuficiente și a unei metodologii îndoielnice”. Un al doilea tip de obiecții pornește de la ipoteze privind evoluția intelectuală a lui Melville. Bryant și Springer contestă concluzia că Hawthorne l-ar fi inspirat să introducă în carte obsesia tragică a lui Ahab: Melville cunoștea deja alte personaje care i-ar fi putut stimula la fel de bine imaginația, precum Iona și Iov din Biblie, Satana al lui Milton, regele Lear al lui Shakespeare și eroii lui Byron. Nici Bezanson nu este convins că, înainte de întâlnirea cu Hawthorne, „Melville nu era pregătit pentru genul de carte care avea să devină Moby Dick”. În scrisorile din acea perioadă, Melville își critica ultimele două „narațiuni liniare”, Redburn și Jacheta albă, drept cărți scrise doar pentru bani și apăra cu fermitate Mardi, ca reprezentând genul de carte în care credea. Limbajul său era deja „profund impregnat de particularitățile stilistice ale secolului al XVII-lea”, caracteristice romanului Moby Dick. Un al treilea tip de obiecții invocă natura literară a pasajelor folosite ca dovezi. Potrivit lui Milder, capitolele de cetologie nu pot fi fragmente rămase dintr-o etapă anterioară de redactare, iar orice teorie care susține acest lucru „va eșua, în cele din urmă, în fața încărcăturii de sens, imposibil de ignorat, a acestor capitole”. Niciun cercetător care aderă la această teorie nu a explicat încă felul în care aceste capitole „pot fi atât de strâns legate tematic de o narațiune simbolică încă neconcepută”.

Buell consideră că teoriile întemeiate pe combinarea unor pasaje selectate din scrisori cu presupusele „fire narative lăsate în suspensie” din carte nu doar că „tind să se reducă la simple presupuneri”, ci și că aceste fire ar putea fi lăsate astfel în mod deliberat de autor: romanul evocă în repetate rânduri „caracterul inevitabil incomplet al întreprinderilor de mare anvergură”.

Recepție

Abia la câțiva ani după moartea lui Melville, romanul Moby Dick a fost redescoperit de public, recunoscându-i-se calitățile literare care i-au asigurat o popularitate crescândă ca una din creațiile cele mai importante ale literaturii universale. Proza lui Melville este complexă și de o imaginație bogată, ceea ce a făcut din el unul din cei mai fini stiliști ai limbajului din literatura americană, alături de William Faulkner, Henry James și Thomas Pynchon. Romanul este dedicat prietenului său, scriitorul Nathaniel Hawthorne, care i-a influențat scrierile.

Adaptări

Romanul a constituit sursa de inspirație a multor adaptări: de film, televiziune, teatru, benzi desenate, operă etc.

Film

• În 1926 a apărut filmul mut The Sea Beast, cu John Barrymore ca Ahab cu o logodnică și un frate malefic, inspirată după carte.
• A fost refăcut în 1930 ca Moby Dick, o versiune în care Ahab ucide balena și se întoarce acasǎ la femeia pe care o iubește.
• 1956 Moby Dick - film în regia lui John Huston;

Televiziune

• Un episod din Mr. Magoo din 1964 îl arǎta pe Ishmael Quincey Magoo vânând-o pe marea balenǎ albǎ.
• Un episod din Beetlejuice din 1991 cu titlul "Moby Richard"
• Moby Dick, un film de televiziune din 1998 cu Patrick Stewart în rolul lui Ahab și Gregory Peck ca părintele Mapple (pentru care a primit Globul de Aur)

Teatru

Martin Epstein în rolul lui Ahab și Michael Berry în rolul lui Starbuck în Moby Dick, o piesă de teatru

• Moby Dick Rehearsed, cu Orson Welles Orson Welles, filmatǎ în 1955.
• Scriitorul Julian Rad și Hilary Adamsau adaptat Moby Dick într-o piesǎ care a avut premiera în 2003, la New York.
• Moby Dick! The Musical
• Songs and Stories From Moby Dick
• 2000 Moby Dick
• 2008 Moby Dick
• Compozitorul Jake Heggie a adaptat cartea pentru operǎ la inaugurarea Operei Winspear. A avut premiera în aprilie 30, 2010 cu Ben Heppner ca Ahab.

Benzi desenate

Bandă desenată din 1942

Bibliografie

• en Bryant, John. "Moby-Dick as Revolution." The Cambridge Companion to Herman Melville. Ed. Robert S. Levine. Cambridge University Press, 1998. pp. 65–90.
• en Cheever, Susan (2006). American Bloomsbury: Louisa May Alcott, Ralph Waldo Emerson, Margaret Fuller, Nathaniel Hawthorne, and Henry David Thoreau; Their Lives, Their Loves, Their Work. Detroit: Thorndike Press. Large print edition. ISBN 0-7862-9521-X.
• en Mellow, James R (1980). Nathaniel Hawthorne in His Times. Boston: Houghton Mifflin Company. ISBN 0-365-27602-0.
• en Miller, Edwin Haviland (1991). Salem Is My Dwelling Place: A Life of Nathaniel Hawthorne. Iowa City: University of Iowa Press. ISBN 0-87745-332-2.

Legături externe

• en Moby-Dick la Proiectul Gutenberg
• en Moby-Dick; sau, The White Whale Versiunea online.
• Adevărata poveste din spatele romanului „Moby Dick“, 9 martie 2013, Iulia Marin, Adevărul