Sturmtruppen

Sturmtruppen
Activă	1916-1918
Țară	Imperiul German
Ramură	Armata Imperială Germană
Tip	Trupe de șoc
Rol	Război antitanc Observator de artilerie Luptă la apropiere Deminare Acțiune directă Luptă corp la corp Război de manevră Patrulare Incursiune Recunoaștere Tactici de șoc Război de tranșee
Mărime	17 batalioane (până-n 1917)
Culori	Verde, gri
Echipament	MP 18/28, Karabiner 98a, Pistol Luger, Stahlhelm, Stielhandgranate
Misiuni	Frontul de vest
Comandanți
Comandanți notabili	Ernst Jünger, Willy Rohr

Sturmtruppen sau Stoßtruppen (în română: trupe de asalt; engleză: Stormtroopers) erau o unitate de trupe de șoc a Armatei Imperiale Germane (germană Deutsches Heer) care era specializată în raiduri de tip comando, infiltrându-se în tranșee și distrugând rapid inamicul, război de manevră, recunoaștere și tactici de șoc. În ultimii ani ai Primului Război Mondial, Stoßtruppen („trupe de șoc” sau „soldați de împingere”) au fost antrenați să folosească tactici de infiltrare - parte a metodei îmbunătățite de atac a germanilor asupra războiului de tranșee inamic.

Imperiul German a intrat în război convins că conflictul va fi câștigat în cursul unor mari campanii militare, relegând astfel rezultatele obținute în timpul confruntărilor individuale pe plan secund; în consecință, cei mai buni ofițeri, concentrați în Statul Major General german, și-au concentrat atenția asupra războiului de manevră și exploatării raționale a căilor ferate, în loc să se concentreze asupra conducerii bătăliilor. Această atitudine a contribuit direct la victoriile operaționale ale Germaniei în Rusia, România, Serbia și Italia, dar a dus la eșecuri în Vest. Astfel, ofițerii germani de pe frontul de vest s-au trezit nevoiți să rezolve situația statică cauzată de războiul de tranșee pe câmpul de luptă.

Două concepte pot fi identificate în încercarea de a găsi o soluție la problemă. Primul a fost convingerea, susținută în principal de Erich von Falkenhayn, că acțiunea tactică în sine, simpla ucidere a soldaților inamici, era un mijloc suficient pentru atingerea obiectivului strategic. Al doilea a fost ideea, apărută din experiența nenumăratelor „atacuri cu ținte limitate” și incursiuni în tranșee, că lupta devenise o sarcină atât de dificilă încât considerațiile operaționale trebuiau subordonate celor tactice. Promotorul acestei ultime teze a fost generalul der Infanterie Erich Ludendorff, care, devenit comandant de facto al Armatei Imperiale Germane după înfrângerea din Bătălia de la Verdun, a acordat un sprijin decisiv dezvoltării batalioanelor de asalt ca soluție pentru reluarea războiului de manevră.

Crearea acestor unități a fost prima și poate cea mai inovatoare încercare a armatei germane de a ieși din impasul războiului de tranșee. Cu ajutorul unor soldați bine antrenați, comandați de subofițeri cu capacitate autonomă decizională, s-a încercat traversarea ținutului nimănui și străpungerea liniilor inamice în puncte predefinite pentru a permite valurilor ulterioare să lichideze adversarul acum confuz și izolat, deschizând breșe mari în sistemele sale defensive și apoi reluând războiul de manevră, ceea ce ar fi permis Germaniei să câștige conflictul.

Istorie

Anterior Primului Război Mondial

Încă de la introducerea armelor cu încărcare prin culată, a existat o conștientizare tot mai mare a faptului că zilele atacului de infanterie în ordine strânsă se apropiau de sfârșit. O perioadă, până la începutul secolului al XIX-lea, armatele au încercat să ocolească problema deplasându-se în raza de acțiune în formațiuni dispersate și atacând doar ultimii metri, așa cum au făcut francezii în cel de-Al Doilea Război de Independență al Italiei (1859), prusacii în războiul austro-prusac (1866) sau germanii împotriva francezilor în războiul franco-prusac (1870–71).

Apariția mitralierei și adoptarea artileriei cu recul hidraulic au reprezentat un nou obstacol pentru ordinea strânsă. Succesul burilor împotriva britanicilor în cel de-Al Doilea Război al Burilor (1899–1902) a stârnit entuziasmul pentru „tacticile bure”: tacticile de ordine deschisă se bazau mai mult pe obținerea superiorității focului și pe mișcarea rapidă atunci când focul inamic era ineficient decât pe poziționarea pentru atacul final cu baioneta.

Tacticile de asalt din Primul Război Mondial

În prima parte a războiului, asaltul standard asupra unei linii de tranșee a constat într-un baraj lung de artilerie de-a lungul întregii linii, încercând să distrugă pozițiile inamice, urmat de o năvală a infanteriei în linii masive pentru a copleși orice apărător rămas. Acest proces fie a eșuat, fie, cel mult, a câștigat doar o distanță scurtă, suferind pierderi enorme, iar armatele s-au instalat în războiul de tranșee.

Dezvoltarea tacticii

Willy Rohr

Prima unitate experimentală de asalt pionieră a armatei germane s-a format în primăvara anului 1915, fondată de maiorul Calsow și ulterior comandată și perfecționată de hauptmannul Willy Rohr. Aceste metode au evoluat în continuare tacticile de război dezvoltate inițial de prusaci, pentru a forma baza tacticilor de infiltrare germane. Trupele implicate au fost identificate ca Stoßtruppen (literalmente: „trupe de atac”), iar termenul a fost tradus ca „storm troops” în engleză.

Versiunile aliate ale tacticilor de infiltrare au fost propuse oficial pentru prima dată de căpitanul armatei franceze André Laffargue^{⁠(fr)[traduceți]}. În 1915, Laffargue a publicat o broșură, „Atacul în războiul de tranșee”, bazată pe experiențele sale în luptă din același an. El a susținut ca primul val al unui atac să identifice apărările greu de învins, dar să nu le atace; valurile ulterioare ar face acest lucru. Francezii au publicat broșura sa „pentru informare”, dar nu au implementat-o. Armatele Imperiului Britanic nu au tradus broșura, iar armata britanică a continuat să pună accent pe puterea de foc, deși propunerile lui Laffargue au fost adoptate treptat informal. U.S. Infantry Journal a publicat o traducere în 1916.

Germanii au capturat copii ale broșurii lui Laffargue în 1916, traducându-l și distribuindu-l unităților, dar în acest moment aveau deja propriile tactici de infiltrare, mai sofisticate, cu peste două luni înainte de publicarea broșurii lui Laffargue. Distincția dintre tacticile germane și franceze era că Laffargue recomanda folosirea valurilor de infanterie pentru a ataca, în ciuda numărului mare de pierderi care ar urma.

Soldații au fost antrenați să considere focul ca un mijloc de a facilita mișcarea în desfășurare. Mișcarea ar fi un apel la foc. N. R. McMahon a susținut utilizarea armelor combinate în atac, în special a mitralierelor ușoare (aproximativ șase mitraliere ușoare și două grele per batalion) folosind un sistem descentralizat de control al focului și comandă tactică (cunoscut sub numele de Auftragstaktik în germană). Aceste metode, sugerate în 1909, semănau puternic cu Stoßtrupptaktik folosit de germani șase ani mai târziu.

Soldați de asalt germani în antrenament în Sedan, Franța (1917).

În februarie 1917, armata britanică a emis „Manualul SS 143” pe această temă. Britanicii au făcut din pluton unitatea tactică de bază, mai degrabă decât divizie, așa cum era în 1916. Plutonul era alcătuit din patru secțiuni: pușcă Lewis, grenada de pușcă, grenadă și pușcă. Noua organizare a permis plutonului să utilizeze la maximum echipamentul de luptă în tranșee care sosise în cantități adecvate de la începutul Bătăliei pe Somme. De asemenea, aceștia au fost sprijiniți de echipamente sofisticate de artilerie de observare rapidă și de măsurare sonoră, lucru pe care armata germană nu l-a perfecționat niciodată, bazându-se în schimb pe metoda sonoră cu dispozitive de măsurare din ce în ce mai precise.

Stormtrooperii germani

Detașamentul de asalt Calsow

Conceptul de „trupe de asalt” a apărut pentru prima dată în martie 1915, când Ministerul de Război a ordonat Armatei a Opta să formeze Sturmabteilung Calsow („Detașamentul de Asalt al lui Calsow” sau SA Calsow). SA Calsow era formată dintr-un cartier general, două companii de pionieri și o baterie de tunuri de 37 mm (Sturmkanone). Unitatea urma să folosească scuturi grele și vestă antiglonț ca protecție în atacuri.

Cu toate acestea, SA Calsow nu a fost niciodată folosită în rolul său prevăzut. În schimb, a fost trimisă pe linia de front din Franța ca întăriri de urgență în timpul atacurilor puternice ale Aliaților. Până în iunie, unitatea pierduse deja jumătate din oameni. Maiorul Calsow a fost ușurat pentru acest lucru, în ciuda protestelor sale că nu era vina lui că unitatea nu a fost folosită conform destinației prevăzute.

Batalionul de asalt Rohr

Noul comandant al Detașamentului de Asalt, începând cu 8 septembrie 1915, a fost Hauptmannul (Căpitanul) Willy Rohr, anterior comandant al Batalionului de Pușcași Gardă. Detașamentul de Asalt a fost întărit cu un pluton de mitraliere și un pluton de aruncătoare de flăcări. Vechile tunuri de sprijin pentru infanterie s-au dovedit a fi prea dificil de deplasat pe câmpul de luptă, iar un nou model a fost dezvoltat pe baza tunurilor de fortăreață rusești de 76,2 mm capturate și a fost furnizat Detașamentului de Asalt.

Trupă de asalt din batalionul Rohr

Căpitanul Rohr (mai târziu promovat la gradul de maior), a experimentat inițial cu armura și scuturile Detașamentului de Asalt, dar și-a dat seama că viteza oferă o protecție mai bună decât armura. Singura armură păstrată a fost Stahlhelm, un nou model de cască de oțel. Ulterior, aceasta a devenit standard în toate unitățile germane până la sfârșitul războiului și a fost folosită pe tot parcursul celui de-al Doilea Război Mondial.

Noile tactici dezvoltate de căpitanul Rohr, bazându-se în mare parte pe propriile sale experiențe anterioare de pe front, se bazau pe utilizarea unor trupe de asalt de dimensiunea unei plute („Sturmtruppen” sau „Stoßtruppen”), susținute de o serie de arme grele de sprijin și artilerie de câmp, care urma să fie coordonată la cel mai scăzut nivel posibil, și pe demolarea tranșeelor ​​inamice folosind trupe înarmate cu grenade de mână. Aceste tactici au fost testate pentru prima dată în octombrie 1915, într-un asalt reușit asupra unei poziții franceze din Munții Vosgi.

În decembrie 1915, Detașamentul de Asalt a început să antreneze oameni din alte unități germane în noile tactici de asalt. În această perioadă, Detașamentul de Asalt și-a schimbat, de asemenea, o parte din echipament pentru a se potrivi mai bine noilor cerințe. A fost emisă încălțăminte mai ușoară, iar uniformele au fost întărite cu petice de piele pe genunchi și coate pentru a le proteja la târâre. Genți speciale concepute pentru transportul grenadelor au înlocuit vechile curele și pungile cu muniție, iar pușca standard Gewehr 98 a fost înlocuită cu Karabiner 98a, mai ușoară, folosită anterior de cavalerie. Pistolul/carabina artileristului, Lange Pistole 08 de calibrul 9 mm, a fost, de asemenea, folosită împreună cu un încărcător de tambur extins cu 32 de cartușe pentru a crește puterea de foc la mică distanță a unității. Baioneta lungă și impracticabilă, în stil spadă, Seitengewehr 98, a fost înlocuită cu modele mai scurte și completată cu cuțite de tranșee, bâte și alte arme de luptă corp la corp. În timp ce continua să antreneze alte unități, Detașamentul de Asalt a participat, de asemenea, la numeroase raiduri și atacuri mici în tranșee cu obiective limitate.

Prima ofensivă majoră condusă de noul Detașament de Asalt a fost atacul german inițial de la Verdun în februarie 1916. Trupele de asalt se aflau în primul val, conducând unele unități în tranșeele franceze, atacând la câteva secunde după ce barajul se ridicase. În general, acest lucru a funcționat foarte bine, chiar dacă a funcționat mult mai bine împotriva primei linii de tranșee decât împotriva zonei din spate a inamicului, mai puțin cunoscute.

Pe 1 aprilie 1916, Detașamentul de Asalt a fost redenumit „Batalionul de Asalt Rohr”. În această perioadă, a fost extins de la două la patru divizii de pionieri. În același timp, mai multe batalioane Jäger au început să se recalifice ca noi Batalioane de Asalt.

Hutier și ultima ofensivă germană

Soldat de asalt german pe frontul de vest purtând Stahlhelm (1916)

Generalul Oskar von Hutier, care comanda acum Armata a VIII-a, a devenit un campion al noilor tactici, care au devenit cunoscute sub numele de tacticile Hutier în Marea Britanie și de către aliați.

Hutier a sugerat o abordare alternativă, combinând câteva atacuri anterioare și unele noi într-o strategie complexă:

1. Un bombardament scurt de artilerie, folosind obuze grele amestecate cu numeroase proiectile cu gaze toxice, pentru a neutraliza liniile frontului inamice și nu pentru a încerca să le distrugă.
2. Sub un baraj de atacuri cu artilerie, trupele de asalt (Stoßtruppen) ar avansa apoi, dispersate. Acestea ar evita luptele ori de câte ori este posibil, s-ar infiltra în apărarea Aliaților în punctele slabe identificate anterior și ar distruge sau captura sediile centrale și punctele forte ale artileriei inamice.
3. Apoi, batalioane de infanterie cu mitraliere ușoare suplimentare, mortiere și aruncătoare de flăcări urmau să atace pe fronturi înguste împotriva oricăror puncte forte aliate ratate de trupele de șoc. Mortierele și tunurile de câmp urmau să fie amplasate pentru a trage după cum era necesar pentru a accelera străpungerea.
4. În ultima etapă a asaltului, infanteria regulată avea să elimine orice rezistență aliată rămasă.

Noua metodă de asalt prevedea ca oamenii să accelereze procesul prin formarea de grupuri mici, folosind orice adăpost disponibil și să desfășoare foc fratricid pentru alte grupuri din aceeași unitate pe măsură ce acestea înaintau. Noile tactici, care aveau scopul de a obține surpriza tactică, constau în atacarea celor mai slabe părți ale liniei inamice, ocolirea punctelor sale forte și abandonarea încercării inutile de a avea un plan amplu și detaliat de operațiuni controlat de la distanță. În schimb, liderii juniori puteau exercita inițiativa la fața locului. Orice punct forte inamic care nu fusese cucerit de trupele de asalt putea fi atacat de trupele din eșalonul al doilea care îi urmau.

Stormtrooperii în 1918

Odată cu retragerea Rusiei, Germania a mutat trupe de pe frontul de est pentru a întări frontul de vest. Acest lucru le-a permis să scoată unități de pe linie pentru a fi recalificate ca soldați de asalt.

Pe 21 martie 1918, Germania a lansat operațiunea Michael, o ofensivă majoră, folosind noile tactici. Au urmat patru ofensive germane succesive și, pentru prima dată în patru ani, impasul războiului de tranșee a fost depășit. Cu toate acestea, avansul german nu a reușit să realizeze străpungerea completă necesară pentru un rezultat decisiv, iar în iulie Aliații au început ofensiva de o sută de zile.

Motivele eșecului ofensivei

Pe lângă pierderile numeroase suferite, au fost sugerate și alte motive pentru eșecul trupelor de asalt.

1. Atacul inițial a fost împotriva secțiunii britanice a frontului, care era cea mai puternic ocupată.
2. Unitățile conducătoare nu au fost înlocuite sau scoase din acțiune și au devenit epuizate.
3. Terenul conținea numeroase râuri, orașe, păduri și canale, ceea ce a încetinit înaintarea.
4. epidemia de gripă spaniolă din 1918.
5. Capturarea depozitelor britanice care conțineau cantități mari de alcool - „nu din cauza lipsei de spirit de luptă german, ci din cauza abundenței de băutură spirtoasă scoțiană!”

Diviziile 3 și 46 de asalt

Cu trei batalioane de infanterie, Batalionul 703 Infanterie german, câteva unități cu mitraliere, cavalerie și artilerie, Divizia a 3-a de Asalt și Divizia a 46-a de Asalt au contraatacat Forța Expediționară Egipteană în timpul Diviziei Sinaiului și Palestinei. În Prima Bătălie de la Amman, în timpul Primului Atac Transiordanian asupra Ammanului de la sfârșitul lunii martie 1918, atacatorii au fost forțați să se întoarcă la râul Iordan.

Detașamentul 23 asalt

„Trupele de asalt au fost organizate în detașamente de asalt combinate... Detașamentul de asalt al Diviziei 23 Infanterie era compus dintr-o divizie de infanterie (aproximativ 100 de oameni), un pluton de geniști (pionieri) (un ofițer, patru subofițeri și treizeci de oameni) și șapte echipe cu mitraliere ușoare. Ofițerii repartizați detașamentelor de asalt erau aleși personal din cadrul diviziei de către statul major al diviziei. Detașamentul de asalt a primit un curs de patru săptămâni de tactici de tip stormtrooper în stil german, la care divizia a trimis un ofițer suplimentar și cinci subofițeri. În cele din urmă, detașamentul de asalt a fost extins într-un batalion de asalt, oferind Diviziei 23 Infanterie capacitate de luptă suplimentară.”

Divizia 24 de asalt

Împreună cu Batalionul 3, Regimentul 145 Infanterie (Divizia 24 Infanterie) și Regimentele 8 și 9 Cavalerie (Divizia 3 Cavalerie), Divizia 24 de Asalt (Divizia 24 Infanterie) a respins Forța Expediționară Egipteană din Es Salt la sfârșitul lunii aprilie 1918, în timpul celui de-al doilea atac transiordanian asupra Shunet Nimrin și Es Salt.

Divizia 46 de asalt

Această divizie de asalt a rămas în rezervă la Amman în timpul atacului asupra lui Es Salt.

Efectul asupra Republicii de la Weimar

Conform cărților „Avangarda Nazismului” de Robert G. L. Waite și „Fantezii Masculine” de Klaus Theweleit, unele dintre aspectele psihologice și sociale ale experienței trupelor de asalt și-au găsit drumul în aripile paramilitare ale fiecărui partid politic din timpul Republicii de la Weimar, care erau formate în mare parte din veterani ai Primului Război Mondial și recruți mai tineri pe care îi antrenau. De exemplu, bariera formală dintre ofițeri și soldați a fost în mare parte dărâmată și înlocuită de o loialitate aprigă. A existat, de asemenea, un proces de „brutalizare” din cauza condițiilor unice de violență ale războiului de tranșee. Printre astfel de unități s-au numărat monarhiștii Stahlhelm, aripa paramilitară Roter Frontkämpferbund a Partidului Comunist din Germania și Sturmabteilung, al cărei nume a fost rechiziționat de Partidul Nazist pentru propria aripă paramilitară.

Unitățile de asalt austro-ungare

În timpul iernii 1914–1915, o mare parte a frontului de est a trecut la războiul de tranșee. Pentru a face față noii situații, multe regimente austro-ungare au format spontan escadrile de infanterie numite Jagdkommandos. Aceste escadrile au fost numite după forțele special antrenate ale armatei ruse, formate în 1886 și au fost folosite pentru a se proteja împotriva ambuscadelor, pentru a efectua recunoașteri și pentru lupte de intensitate redusă în ținutul nimănui.

Înaltul Comandament al Armatei Austro-Ungare (Armeeoberkommando, AOK) și-a dat seama de nevoia de forțe speciale și a decis să se bazeze pe experiența germană. Începând din septembrie-octombrie 1916, aproximativ 120 de ofițeri și 300 de subofițeri au fost instruiți în zona de antrenament germană din Beuville (lângă satul Doncourt) pentru a forma cadrul principal al batalioanelor de asalt ale armatei austro-ungare nou create. Fostele Jagdkommandos au fost încorporate în aceste batalioane.

Stormtrooperii otomani

Formarea unui batalion de asalt a fost ordonată de Enver Pașa, ministrul de război al Imperiului Otoman, în 1917. În luna mai a acelui an, un cadru de ofițeri și subofițeri a primit un antrenament introductiv în tehnici de asalt la Dubliany, în Ucraina ocupată, înainte de înființarea „Batalionului de Asalt Constantinopol” la 1 iulie la Maltepe, aproape de capitală. Primele trupe sosite pentru antrenament au fost considerate prea bătrâne și multe erau desculțe, așa că au fost selectați recruți mai potriviți din alte unități. Cu ajutorul instructorilor germani, trupele au fost antrenate în utilizarea armelor precum aruncătoarele de flăcări, cunoscute de turci drept „mașini de foc al iadului”, și mortarele Minenwerfer de 7,58 cm. Trupele otomane nu primiseră niciodată căști de oțel, așa că au fost comandate căști germane M1916, dar cu vizierele și apărătorile de gât îndepărtate, deoarece se considera că acestea îngreunează ascultarea ordinelor pe câmpul de luptă.

În timpul teatrului de operațiuni din Orientul Mijlociu al Primului Război Mondial, în special în Divizia Sinai și Palestina, otomanii au folosit acest batalion de asalt care făcea parte din Grupul de Armate Yıldırım, folosind cele mai recente tactici de infiltrare a frontului de vest și echipament de luptă corp la corp, cu foc concentrat de artilerie și mitraliere. O acțiune notabilă a acestei unități a fost în Bătălia de la El Burj, din 1 decembrie 1917, când au dislocat două escadrile ale Regimentului 3 Australian Light Horse din pozițiile lor defensive de pe o creastă, dar au fost oprite și izolate când au sosit întăririle britanice.

În cultura populară

Sturmtruppen este un subiect abordat în melodia Stormtroopers a trupei de power metal Sabaton.

Vezi și

• Arditi

Referințe

Bibliografie

• Cron, Hermann; Rogers, Duncan F. (2002). Imperial German Army 1914–18: Organisation, Structure, Orders of Battle. Helion. ISBN 1-874622-70-1. 
• Erickson, Edward J. (2007). Gooch, John; Holden Reid, Brian, ed. Ottoman Army Effectiveness in World War I: A Comparative Study. Cass: Military History and Policy. Abingdon: Routledge. ISBN 978-0-203-96456-9. 
• Griffith, Paddy (1994). Battle Tactics of the Western Front: The British Army's Art of Attack, 1916–18. New Haven, CT: Yale University Press. ISBN 0-300-05910-8. 
• Jäger, Herbert (2001). German Artillery of World War One. Marlborough: Crowood Press. ISBN 1-86126-403-8. 
• Samuels, Martin (1995). Command or Control? Command, Training and Tactics in the British and German Armies 1888–1918. London: Frank Cass. ISBN 0-7146-4214-2. 
• Ortner, Christian (2006). Storm Troops: Austro-Hungarian Assault Units and Commandos in the First World War. Vienna: Militaria Verlag. ISBN 978-3-9501642-8-2. 

Legături externe

• Lupfer, Timothy T. "The Dynamics of Doctrine: The Change in German Tactical Doctrine During the First World War"
• Jones, Simon. Infiltration by Close Order: André Laffargue and the Attack of 9 May 1915.