Cleopatra

Cleopatra a VII-a
Cleopatra de la Berlin, portret sculptural roman al Cleopatrei purtând diadema regală, datat la mijlocul secolului I î.Hr. și aflat în prezent la Altes Museum, Germania
Regină a Regatului Ptolemeic Faraon al Egiptului
Domnie	51–30 î.Hr. (21 de ani)
Coregență	Ptolemeu al XIII-lea (51–47 î.Hr.) Ptolemeu al XIV-lea (47–44 î.Hr.) Ptolemeu al XV-lea (44–30 î.Hr.)
Predecesor	Ptolemeu al XII-lea Auletes
Succesor	Ptolemeu al XV-lea Cezarion
Titulatură regală Numele lui Horus Wr(.t)-nb(.t)-nfrw-ꜣḫ(t)-sḥ Wer(et)-neb(et)-neferu-achet-seh „Marea stăpână a desăvârșirii, desăvârșită în sfat” Wr.t-twt-n-jt=s Weret-tut-en-it-es „Cea măreață, imaginea sacră a tatălui ei” Nomen (numele personal) Qlwjwꜣpꜣdrtꜣ Cleopatra Epitet al numelui de naștere: Qlwpdrt nṯrt mr(t) jts Cleopatra netjeret mer(et) ites „Zeița Cleopatra, iubită de tatăl ei”
Consoarte	Ptolemeu al XIII-lea Theos Philopator Ptolemeu al XIV-lea Marc Antoniu
Copii	Cezarion Alexandru Helios Cleopatra Selene a II-a Ptolemeu Filadelf
Tată	Ptolemeu al XII-lea Auletes
Mamă	Probabil Cleopatra a V-a Tryphaena
Naștere	Începutul anului 69 î.Hr. sau sfârșitul anului 70 î.Hr. Alexandria, Regatul Ptolemeic
Deces	10 sau 12 august 30 î.Hr. (39 de ani) Alexandria, Regatul Ptolemeic
Mormânt	Mormânt nelocalizat (probabil în Egipt)
Dinastie	Dinastia Ptolemeică

Cleopatra VII Thea Philopator (greacă veche Κλεοπάτρα Θεά Φιλοπάτωρ, lit. Cleopatra, zeița iubitoare de tată; n. 13 ianuarie 69 î.Hr., Alexandria, Regatul Ptolemeic – d. 12 august 30 î.Hr., Alexandria, Regatul Ptolemeic) a fost regină a Regatului Ptolemeic al Egiptului din 51 până în 30 î.Hr. și ultimul faraon elenistic care a exercitat efectiv puterea. Membră a dinastiei Ptolemeice, ea descindea din întemeietorul acesteia, Ptolemeu I Soter, un general macedonean grec și tovarăș al lui Alexandru cel Mare. Limba ei maternă era greaca koine, iar dintre suveranii ptolemeici este singura despre care se știe că a învățat limba egipteană, pe lângă alte câteva limbi. După moartea ei, Egiptul a devenit provincie romană, ceea ce a marcat sfârșitul epocii elenistice în bazinul mediteraneean, începută odată cu domnia lui Alexandru cel Mare (336–323 î.Hr.).

Născută la Alexandria, Cleopatra era fiica lui Ptolemeu al XII-lea Auletes, care a desemnat-o moștenitoare înainte de moartea sa, în 51 î.Hr. Cleopatra și-a început domnia alături de fratele ei, Ptolemeu al XIII-lea, însă conflictul dintre cei doi a dus la un război civil. Omul de stat roman Pompei s-a refugiat în Egipt după ce a fost înfrânt în Bătălia de la Pharsalus din 48 î.Hr. de rivalul său Iulius Cezar, dictator roman, în timpul războiului civil al lui Cezar. Pompei fusese aliat politic al lui Ptolemeu al XII-lea, însă Ptolemeu al XIII-lea a pus la cale uciderea lui înainte de sosirea lui Cezar, care a ocupat Alexandria. Cezar a încercat apoi să-i împace pe cei doi frați ptolemeici, dar forțele lui Ptolemeu al XIII-lea i-au asediat pe Cleopatra și Cezar în palat. La scurt timp după ce sosirea întăririlor a dus la ridicarea asediului, Ptolemeu al XIII-lea a murit în Bătălia de pe Nil. Cezar i-a proclamat pe Cleopatra și pe fratele ei Ptolemeu al XIV-lea co-suverani. Relația dintre Cezar și Cleopatra a dus la nașterea unui fiu, Cezarion. Cleopatra a călătorit la Roma în 46 și 44 î.Hr., în calitate de regină clientelară a Romei, și a locuit în vila lui Cezar. După asasinarea lui Cezar, urmată la scurt timp de moartea neașteptată a lui Ptolemeu al XIV-lea (posibil ucis la ordinul Cleopatrei), ea l-a asociat la domnie pe Cezarion sub numele de Ptolemeu al XV-lea.

În timpul războiului civil al liberatorilor din 43–42 î.Hr., Cleopatra s-a aliat cu cel de-al doilea triumvirat, alcătuit din moștenitorul lui Cezar, Octavian, Marc Antoniu și Marcus Aemilius Lepidus. După întâlnirea de la Tars din 41 î.Hr., Cleopatra a început o relație cu Antoniu, din care s-au născut trei copii. Antoniu a devenit tot mai dependent de sprijinul financiar și militar al Cleopatrei în timpul campaniilor sale împotriva Imperiului Part și în Regatul Armeniei. Prin Donațiile de la Alexandria, copiii lor au fost proclamați suverani ai mai multor teritorii aflate sub autoritatea lui Antoniu. Octavian a prezentat acest act drept trădare, i-a silit pe aliații lui Antoniu din Senatul roman să părăsească Roma în 32 î.Hr. și i-a declarat război Cleopatrei. După înfrângerea flotei lui Antoniu și a Cleopatrei în Bătălia de la Actium din 31 î.Hr., forțele lui Octavian au invadat Egiptul în 30 î.Hr. și l-au înfrânt pe Antoniu, care s-a sinucis. După moartea acestuia, Cleopatra s-ar fi sinucis, probabil prin otrăvire, pentru a evita să fie expusă public de Octavian în cadrul unui triumf roman.

Moștenirea Cleopatrei s-a păstrat în numeroase opere de artă antice și moderne. Istoriografia romană și poezia latină au transmis o imagine în general defavorabilă a reginei, care s-a perpetuat ulterior în literatura medievală și în literatura renascentistă. În artele vizuale, reprezentările ei din Antichitate cuprind busturi romane, picturi, sculpturi, camee gravate și obiecte din sticlă camee, monede ptolemeice și romane, precum și reliefuri. În arta Renașterii și în arta barocă, Cleopatra a fost subiectul a numeroase opere, între care opere lirice, picturi, poezii, sculpturi și piese de teatru. Începând din Epoca victoriană, a devenit o figură emblematică a culturii populare asociată egiptomaniei, iar în epoca modernă a fost reprezentată în artele aplicate și plastice, în satire burlești, în filme de la Hollywood și în imagistica comercială.

Etimologie

Forma latinizată Cleopatra provine din greaca veche   (Κλεοπάτρα), cu sensul de 'gloria tatălui', fiind formată din κλέος ( , 'glorie') și πατήρ ( , 'tată'). Forma masculină ar fi fost scrisă fie   (Κλεόπατρος), fie   (Πάτροκλος). Cleopatra era și numele surorii lui Alexandru cel Mare, Cleopatra a Macedoniei, precum și al Cleopatrei, soția lui Meleagru, din mitologia greacă. Prin căsătoria dintre Ptolemeu al V-lea Epifanes și Cleopatra I Syra (o prințesă seleucidă), numele a intrat în dinastia Ptolemeică. Titlul adoptat de Cleopatra,   (Θεᾱ́ Φιλοπάτωρα), înseamnă 'zeița care își iubește tatăl'.

Context istoric

Portret elenistic al lui Ptolemeu al XII-lea Auletes, tatăl Cleopatrei, aflat la Luvru, Paris

Faraonii din dinastia Ptolemeică erau încoronați de marele preot al lui Ptah la Memphis, dar își aveau reședința în Alexandria, oraș multicultural, cu caracter predominant grecesc, întemeiat de Alexandru cel Mare. Aceștia vorbeau greaca și guvernau Egiptul ca monarhi greci ai epocii elenistice, refuzând să învețe limba egipteană autohtonă. Cleopatra, în schimb, ajunsese până la maturitate să vorbească mai multe limbi și a fost primul suveran ptolemeic despre care se știe că a învățat limba egipteană. Plutarh sugerează că vorbea și etiopiana, limba „troglodiților”, ebraica (sau aramaica), araba, „limba siriană” (posibil siriaca), meda și parta. Se pare că vorbea și latina, deși contemporanii ei romani preferau să i se adreseze în limba sa maternă, greaca koine. Pe lângă greacă, egipteană și latină, cunoașterea acestor limbi reflecta dorința Cleopatrei de a recupera teritorii din Africa de Nord și Asia de Vest care aparținuseră odinioară Regatului Ptolemeic.

Amestecul Romei în treburile Egiptului începuse înainte de domnia Cleopatrei. Când bunicul ei, Ptolemeu al IX-lea Lathyros, a murit la sfârșitul anului 81 î.Hr., i-a succedat fiica sa, Berenice a III-a. Pe fondul opoziției tot mai puternice de la curtea regală față de domnia unei femei fără co-suveran, dictatorul roman Sulla a aranjat căsătoria lui Berenice a III-a cu Ptolemeu al XI-lea Alexandru al II-lea, fiul răposatului ei soț, Ptolemeu al X-lea Alexandru I, dintr-o căsătorie anterioară. Ptolemeu al XI-lea și-a ucis soția la scurt timp după căsătorie, în 80 î.Hr., fiind la rândul său linșat curând după aceea în revolta provocată de asasinarea ei. Ptolemeu al XI-lea și, posibil, Ptolemeu al IX-lea sau Ptolemeu al X-lea au lăsat prin testament Regatul Ptolemeic Romei drept garanție pentru împrumuturi, oferind astfel romanilor un temei juridic pentru anexarea Egiptului, pe atunci stat clientelar al Romei, după moartea lui Ptolemeu al XI-lea. Romanii au ales însă să împartă posesiunile ptolemeice între fiii nelegitimi ai lui Ptolemeu al IX-lea, atribuind Egiptul lui Ptolemeu al XII-lea Auletes, iar Ciprul lui Ptolemeu al Ciprului.

Biografie

Copilăria

Articol principal: Primii ani ai Cleopatrei

Cleopatra a VII-a s-a născut la începutul anului 69 î.Hr., fiind fiica faraonului ptolemeic Ptolemeu al XII-lea și a unei mame a cărei identitate nu este certă, probabil soția lui Ptolemeu al XII-lea, Cleopatra a V-a Tryphaena (care este posibil să fi fost aceeași persoană cu Cleopatra a VI-a Tryphaena), mama surorii mai mari a Cleopatrei, Berenice a IV-a. Cleopatra Tryphaena dispare din documentele oficiale la câteva luni după nașterea Cleopatrei, în 69 î.Hr. Cei trei copii mai mici ai lui Ptolemeu al XII-lea — sora Cleopatrei, Arsinoe a IV-a, și frații ei, Ptolemeu al XIII-lea și Ptolemeu al XIV-lea — s-au născut în absența soției sale. Preceptorul Cleopatrei în copilărie a fost Philostratos, de la care a învățat oratoria și filosofia greacă. În tinerețe, Cleopatra a studiat probabil la Mouseion, instituție de care era legată și Biblioteca din Alexandria.

Domnia și exilul lui Ptolemeu al XII-lea

Articol principal: Primii ani ai Cleopatrei

Vezi și: Primul Triumvirat.

Cel mai probabil, un portret postum al Cleopatrei, cu părul roșcat și trăsăturile ei faciale distinctive, purtând o diademă regală și ace de păr împodobite cu perle; provenit din orașul roman Herculaneum, Italia, secolul I d.Hr.

În 65 î.Hr., cenzorul roman Marcus Licinius Crassus a susținut în fața Senatului roman anexarea Egiptului Ptolemeic de către Roma, însă propunerea sa de lege și o propunere asemănătoare înaintată de tribunul plebei Servilius Rullus în 63 î.Hr. au fost respinse. Ptolemeu al XII-lea a răspuns amenințării unei posibile anexări prin plăți și daruri generoase oferite unor oameni de stat romani influenți, precum Pompei, în timpul campaniei sale împotriva lui Mitridate al VI-lea al Pontului, și, ulterior, lui Iulius Cezar, după ce acesta a devenit consul în 59 î.Hr. Cheltuielile extravagante ale lui Ptolemeu al XII-lea i-au secătuit însă vistieria, iar regele a fost nevoit să contracteze împrumuturi de la bancherul roman Gaius Rabirius Postumus.

În 58 î.Hr., romanii au anexat Ciprul și, sub acuzația de piraterie, l-au determinat pe Ptolemeu al Ciprului, fratele lui Ptolemeu al XII-lea, să se sinucidă în loc să accepte exilul la Paphos. Ptolemeu al XII-lea nu a reacționat public la moartea fratelui său, iar această atitudine, împreună cu pierderea unui teritoriu aflat în mod tradițional sub stăpânire ptolemeică, i-a subminat prestigiul în rândul supușilor, deja nemulțumiți de politica sa economică. Ptolemeu al XII-lea a fost apoi alungat din Egipt și a plecat în exil, mai întâi la Rodos, apoi la Atena, iar în cele din urmă la vila lui Pompei, membru al Primului Triumvirat, din Dealurile Albane, în apropiere de Praeneste, Italia.

Ptolemeu al XII-lea a petrecut acolo, în împrejurimile Romei, până la un an, fiind probabil însoțit de fiica sa Cleopatra, care avea atunci aproximativ 11 ani. Berenice a IV-a a trimis o solie la Roma pentru a-și susține domnia și pentru a se opune restaurării tatălui ei pe tron. Ptolemeu a trimis asasini care i-au ucis pe conducătorii soliei, incident mușamalizat de influenții săi susținători romani. După ce Senatul roman i-a refuzat lui Ptolemeu al XII-lea o escortă militară și resursele necesare pentru întoarcerea în Egipt, acesta a părăsit Roma la sfârșitul anului 57 î.Hr. și s-a stabilit la Templul Artemisei din Efes.

Creditorii romani ai lui Ptolemeu al XII-lea au rămas hotărâți să-l readucă pe tron. Pompei l-a convins pe Aulus Gabinius, proconsulul Siriei, să invadeze Egiptul și să-l restaureze pe Ptolemeu al XII-lea, acesta oferindu-i 10.000 de talanți pentru intervenția militară. Deși acțiunea contravenea dreptului roman, Gabinius a invadat Egiptul în primăvara anului 55 î.Hr., trecând prin Iudeea Hasmoneană, unde Hyrcanus al II-lea l-a însărcinat pe Antipater Idumeul, tatăl lui Irod cel Mare, să aprovizioneze armata aflată sub comandament roman. Tânărul ofițer de cavalerie Marc Antoniu se afla sub comanda lui Gabinius. El s-a remarcat împiedicându-l pe Ptolemeu al XII-lea să-i masacreze pe locuitorii din Pelusium și recuperând trupul lui Arhelaos, soțul Berenicei, după moartea acestuia în luptă, pentru a-i asigura funeralii regale. Cleopatra, pe atunci în vârstă de 14 ani, ar fi însoțit expediția romană în Egipt; ani mai târziu, Antoniu avea să susțină că se îndrăgostise de ea în acea perioadă.

Republica Romană (verde) și Egiptul Ptolemeic (galben) în anul 40 î.Hr.

Gabinius a fost judecat la Roma pentru abuz de putere și achitat. Într-un al doilea proces, însă, a fost condamnat pentru luare de mită și trimis în exil. Șapte ani mai târziu, în 48 î.Hr., Cezar l-a rechemat din exil. Crassus i-a succedat la conducerea provinciei Siria și și-a extins comandamentul și asupra Egiptului, însă a fost ucis de parți în Bătălia de la Carrhae din 53 î.Hr. Ptolemeu al XII-lea a ordonat executarea Berenicei și a susținătorilor ei bogați și le-a confiscat averile. El a permis garnizoanei lăsate în Egipt de Gabinius, alcătuită în mare parte din soldați germanici și gali și cunoscută sub numele de Gabiniani, să-i intimideze și să-i agreseze pe locuitorii Alexandriei și l-a numit pe vechiul său creditor roman Rabirius administrator al finanțelor regale.

În mai puțin de un an, Rabirius a fost pus sub pază pentru propria protecție și trimis înapoi la Roma, după ce exploatarea resurselor Egiptului îi pusese viața în pericol. În pofida acestor probleme, Ptolemeu al XII-lea a întocmit un testament prin care îi desemna pe Cleopatra și Ptolemeu al XIII-lea moștenitori comuni, a inițiat mari proiecte de construcție, precum Templul din Edfu și un templu la Dendera, și a stabilizat economia. La 31 mai 52 î.Hr., Cleopatra a fost asociată la domnie de Ptolemeu al XII-lea, după cum indică o inscripție din templul zeiței Hathor de la Dendera. Rabirius nu reușise să recupereze întreaga datorie a lui Ptolemeu al XII-lea până la moartea acestuia, astfel încât obligațiile financiare au trecut asupra succesorilor săi, Cleopatra și Ptolemeu al XIII-lea.

Domnia

Articol principal: Domnia Cleopatrei

Urcarea pe tron

Stânga: o stelă din calcar dedicată de un grec pe nume Onnophris, reprezentând un faraon, dar consacrată unei regine Cleopatra (probabil Cleopatra a VII-a), aflată la Luvru, Paris

Dreapta: cartușele Cleopatrei și ale lui Cezarion pe o stelă din calcar a marelui preot al lui Ptah Pasherienptah al III-lea, datată din epoca ptolemeică și aflată la Muzeul Petrie de Arheologie Egipteană, Londra

Ptolemeu al XII-lea a murit înainte de 22 martie 51 î.Hr., dată la care Cleopatra, în primul său act în calitate de regină, a pornit spre Hermonthis, în apropiere de Teba, pentru instalarea unui nou taur sacru Buchis, venerat ca intermediar al zeului Montu în religia egipteană antică. La scurt timp după urcarea pe tron, Cleopatra s-a confruntat cu mai multe crize, printre care foametea provocată de secetă și de revărsarea insuficientă a Nilului, precum și actele de indisciplină și violență ale Gabiniani, foștii soldați romani lăsați de Gabinius ca garnizoană în Egipt, care între timp se integraseră în societatea locală. Moștenind datoriile tatălui ei, Cleopatra datora Republicii Romane 17,5 milioane de drahme.

În 50 î.Hr., Marcus Calpurnius Bibulus, proconsulul Siriei, și-a trimis cei doi fii mai mari în Egipt, cel mai probabil pentru a negocia cu Gabiniani și a-i recruta în vederea apărării Siriei împotriva parților. Gabiniani i-au torturat și ucis pe cei doi, posibil cu încurajarea secretă a unor înalți funcționari de la curtea Cleopatrei care acționau pe cont propriu. Cleopatra i-a trimis lui Bibulus pe vinovați în lanțuri, pentru a fi judecați, însă acesta i-a trimis înapoi și a mustrat-o pentru că intervenise într-o chestiune a cărei judecare ținea, potrivit lui, de competența Senatului roman. Bibulus, aliat cu Pompei în războiul civil al lui Cezar, nu a reușit să împiedice debarcarea flotei lui Cezar în Grecia, ceea ce i-a permis în cele din urmă acestuia să ajungă în Egipt în urmărirea lui Pompei.

La 29 august 51 î.Hr., documentele oficiale au început să o menționeze pe Cleopatra drept unica suverană, ceea ce indică faptul că îl înlăturase pe fratele ei Ptolemeu al XIII-lea din poziția de co-suveran. Probabil că se căsătorise cu el, deși nu s-a păstrat nicio mărturie directă în acest sens. Practica ptolemeică a căsătoriei între frați fusese introdusă de Ptolemeu al II-lea și sora sa Arsinoe a II-a. Deși avea precedente îndelungate în tradiția regală egipteană, această practică era respinsă de grecii contemporani. Până în vremea Cleopatrei, însă, o asemenea căsătorie devenise o practică obișnuită în cadrul dinastiei Ptolemeice.

În pofida încercării Cleopatrei de a-l înlătura, Ptolemeu al XIII-lea dispunea încă de aliați puternici, în special eunucul Potheinos, fostul său preceptor, regent și administrator al averii sale. Printre ceilalți participanți la complotul împotriva Cleopatrei se numărau Achillas, un important comandant militar, și Theodotos din Chios, un alt preceptor al lui Ptolemeu al XIII-lea. Se pare că Cleopatra a încercat să încheie o alianță de scurtă durată cu fratele ei Ptolemeu al XIV-lea, dar până în toamna anului 50 î.Hr. Ptolemeu al XIII-lea dobândise avantajul în conflictul dintre ei și începuse să semneze documentele trecându-și numele înaintea celui al surorii sale; în 49 î.Hr. apare și primul său an de domnie propriu în sistemul de datare oficială.

Asasinarea lui Pompei

Portret roman al lui Pompei, realizat în timpul domniei lui Augustus (27 î.Hr.–14 d.Hr.), copie a unui original datat între 70 și 60 î.Hr., aflat la Muzeul Național de Arheologie din Veneția, Italia

În vara anului 49 î.Hr., Cleopatra și forțele sale încă luptau împotriva lui Ptolemeu al XIII-lea la Alexandria când fiul lui Pompei, Gnaeus Pompeius, a sosit pentru a solicita ajutor militar în numele tatălui său. După întoarcerea în Italia din războaiele din Galia și după trecerea Rubiconului în ianuarie 49 î.Hr., Cezar îi silise pe Pompei și pe partizanii acestuia să se retragă în Grecia. În ceea ce este posibil să fi fost ultimul lor decret comun, Cleopatra și Ptolemeu al XIII-lea au acceptat cererea lui Gnaeus Pompeius și i-au trimis tatălui acestuia 60 de corăbii și 500 de soldați, printre care și Gabiniani, măsură care a contribuit la stingerea unei părți din datoria față de Roma. Înfrântă în conflictul cu fratele ei, Cleopatra a fost apoi silită să părăsească Alexandria și să se retragă în regiunea Tebei. Până în primăvara anului 48 î.Hr., Cleopatra ajunsese în Siria romană, împreună cu sora ei mai mică Arsinoe a IV-a, pentru a strânge o armată cu care să revină în Egipt. S-a întors în fruntea unei armate, însă înaintarea spre Alexandria i-a fost blocată de forțele fratelui ei, printre care se aflau și membri ai Gabiniani mobilizați împotriva ei; Cleopatra și-a așezat tabăra în apropiere de Pelusium, în partea estică a Deltei Nilului.

În Grecia, armatele lui Cezar și Pompei s-au confruntat în decisiva Bătălie de la Pharsalus, la 9 august 48 î.Hr., încheiată cu distrugerea celei mai mari părți a armatei lui Pompei și fuga acestuia la Tir. Având în vedere relațiile sale strânse cu Ptolemeii, Pompei a hotărât în cele din urmă să se refugieze în Egipt, unde spera să-și refacă forțele. Consilierii lui Ptolemeu al XIII-lea se temeau însă că Pompei ar putea transforma Egiptul într-o bază de operațiuni pentru continuarea războiului civil roman. Potrivit unui plan conceput de Theodotos, Pompei a sosit cu corabia în apropiere de Pelusium după ce fusese invitat printr-un mesaj scris, dar a fost prins într-o ambuscadă și înjunghiat mortal la 28 septembrie 48 î.Hr. Ptolemeu al XIII-lea credea că astfel își demonstrase puterea și, în același timp, eliminase o problemă politică; capul lui Pompei, tăiat și îmbălsămat, i-a fost trimis lui Cezar, care a sosit la Alexandria la începutul lunii octombrie și s-a instalat în palatul regal. Cezar și-a exprimat indignarea și durerea față de uciderea lui Pompei și le-a cerut atât lui Ptolemeu al XIII-lea, cât și Cleopatrei să-și demobilizeze forțele și să se împace.

Relația cu Iulius Cezar

Vezi și: Campaniile militare ale lui Iulius Cezar, Asediul Alexandriei (47 î.Hr.), Bătălia de pe Nil (47 î.Hr.) și Caesareum din Alexandria.

Cleopatra și Cezar (1866), pictură de Jean-Léon Gérôme

Ptolemeu al XIII-lea a sosit la Alexandria în fruntea armatei sale, sfidând în mod evident cererea lui Cezar de a-și demobiliza trupele înainte de venirea sa. Cleopatra i-a trimis inițial emisari lui Cezar, dar, după ce ar fi aflat că acesta era atras de femeile de rang regal, a venit la Alexandria pentru a-l întâlni personal. Istoricul Dio Cassius relatează că a făcut acest lucru fără să-și informeze fratele, îmbrăcată într-un mod atrăgător, și că l-a cucerit pe Cezar prin inteligența și conversația ei. Plutarh oferă o relatare cu totul diferită, potrivit căreia Cleopatra ar fi fost înfășurată într-un sac de așternuturi și introdusă pe ascuns în palat pentru a-l întâlni pe Cezar.

Când Ptolemeu al XIII-lea a aflat că sora lui se afla în palat și se întâlnea direct cu Cezar, a încercat să-i ridice la revoltă pe locuitorii Alexandriei, dar a fost arestat de Cezar, care și-a folosit talentul oratoric pentru a calma mulțimea. Cezar i-a adus apoi pe Cleopatra și Ptolemeu al XIII-lea în fața consiliului (bulé) Alexandriei, unde a prezentat testamentul lui Ptolemeu al XII-lea — aflat anterior în posesia lui Pompei — prin care Cleopatra și Ptolemeu al XIII-lea erau desemnați moștenitori comuni. Cezar a încercat apoi să aranjeze ca ceilalți doi frați, Arsinoe a IV-a și Ptolemeu al XIV-lea, să domnească împreună asupra Ciprului, îndepărtând astfel doi potențiali pretendenți rivali la tronul Egiptului și, în același timp, încercând să-i împace pe supușii ptolemeici încă nemulțumiți de anexarea Ciprului de către romani în 58 î.Hr.

Considerând că această înțelegere o favoriza pe Cleopatra în detrimentul lui Ptolemeu al XIII-lea și că armata acestuia din urmă, de 20.000 de oameni, inclusiv Gabiniani, putea probabil învinge cei 4.000 de soldați ai lui Cezar, lipsiți de întăriri, Potheinos a hotărât ca Achillas să conducă armata spre Alexandria pentru a-i ataca pe Cezar și Cleopatra. După ce Cezar a dispus executarea lui Potheinos, Arsinoe s-a alăturat lui Achillas și a fost proclamată regină, dar la scurt timp după aceea i-a ordonat preceptorului său, Ganymedes, să-l ucidă pe Achillas și să preia comanda armatei. Ganymedes l-a convins apoi printr-un șiretlic pe Cezar să-l elibereze pe Ptolemeu al XIII-lea, aflat până atunci în captivitate, pentru a servi drept negociator; odată eliberat, acesta s-a alăturat armatei Arsinoei. Asediul palatului care a urmat, în timpul căruia Cezar și Cleopatra au rămas încercuiți în interior, s-a prelungit până în anul următor, 47 î.Hr.

Portretul Tusculum, sculptură romană contemporană reprezentându-l pe Iulius Cezar, aflată la Muzeul de Antichități din Torino, Italia

Între ianuarie și martie 47 î.Hr. au sosit întăririle lui Cezar, inclusiv cele conduse de Mitridate din Pergam și Antipater Idumeul. Ptolemeu al XIII-lea și Arsinoe a IV-a și-au retras forțele spre Nil, unde Cezar i-a atacat. Ptolemeu al XIII-lea a încercat să fugă cu o corabie, dar aceasta s-a răsturnat, iar el s-a înecat. Este posibil ca Ganymedes să fi fost ucis în luptă. Theodotos a fost găsit câțiva ani mai târziu în Asia de Marcus Junius Brutus și executat. Arsinoe a fost purtată ca prizonieră în triumful lui Cezar de la Roma, după care a fost exilată la Templul Artemisei din Efes. Cleopatra nu a luat parte la aceste evenimente și a rămas în palat, cel mai probabil deoarece era însărcinată cu copilul lui Cezar încă din septembrie 48 î.Hr.

Mandatul consular al lui Cezar expirase la sfârșitul anului 48 î.Hr. Antoniu, unul dintre ofițerii săi, a contribuit însă la numirea lui Cezar ca dictator pentru un an, până în octombrie 47 î.Hr., oferindu-i astfel autoritatea juridică necesară pentru soluționarea conflictului dinastic din Egipt. Dorind să evite repetarea situației Berenicei a IV-a, care domnise singură, Cezar l-a asociat la domnie pe Ptolemeu al XIV-lea, în vârstă de 12 ani, alături de Cleopatra, în vârstă de 22 de ani, cei doi încheind formal o căsătorie între frați; Cleopatra a continuat însă să întrețină în particular relația cu Cezar. Data exactă la care Ciprul a revenit sub autoritatea Cleopatrei nu este cunoscută, însă până în 42 î.Hr. aceasta avea acolo un guvernator.

Potrivit unor relatări, Cezar ar fi însoțit-o pe Cleopatra într-o călătorie pe Nil pentru a vizita monumentele egiptene, deși este posibil ca aceasta să fie o tradiție romantică ulterioară, inspirată de obiceiurile romanilor înstăriți, și nu relatarea unui eveniment istoric real. Istoricul Suetoniu oferă numeroase detalii despre călătorie, inclusiv folosirea navei Thalamegos, o navă de agrement construită de Ptolemeu al IV-lea, care în timpul domniei acestuia măsura aproximativ 90 meteri (300 ft) în lungime și 24 meteri (80 ft) în înălțime și cuprindea săli de banchet, săli de audiență, sanctuare și promenade pe cele două punți, semănând cu o vilă plutitoare. Interesul lui Cezar pentru călătoria pe Nil s-ar fi putut datora preocupării sale pentru geografie; cunoștea bine lucrările lui Eratostene și Pytheas și poate că dorea să descopere izvoarele Nilului, dar s-a întors înainte de a ajunge în Etiopia.

Cezar a părăsit Egiptul în jurul lunii aprilie 47 î.Hr., probabil pentru a-l înfrunta pe Farnace al II-lea al Pontului, fiul lui Mitridate al VI-lea al Pontului, care amenința interesele romane din Anatolia. Este posibil ca Cezar, căsătorit cu nobila romană Calpurnia, să fi dorit și să evite să fie văzut împreună cu Cleopatra în perioada în care aceasta urma să nască fiul lor. El a lăsat în Egipt trei legiuni, ulterior mărite la patru, sub comanda libertului Rufio, pentru a consolida poziția încă fragilă a Cleopatrei, dar poate și pentru a-i supraveghea acțiunile.

Portret egiptean al unei regine din dinastia Ptolemeică, posibil Cleopatra, c. 51–30 î.Hr., aflat la Muzeul Brooklyn

Cezarion, presupusul fiu al Cleopatrei și al lui Cezar, s-a născut în cursul anului 47 î.Hr., posibil la 23 iunie, dacă stela de la Serapeumul din Saqqara care îl menționează pe „regele Cezar” se referă la el. Poate din cauza căsătoriei sale încă lipsite de copii cu Calpurnia, Cezar a evitat să se pronunțe public asupra paternității lui Cezarion, deși este posibil să o fi recunoscut în particular. Cleopatra, în schimb, a făcut în repetate rânduri declarații oficiale privind paternitatea lui Cezarion, prezentându-l pe Cezar drept tatăl său.

Cleopatra și Ptolemeu al XIV-lea au vizitat Roma spre sfârșitul anului 46 î.Hr., probabil fără Cezarion, și au fost găzduiți în vila lui Cezar din Horti Caesaris. La fel ca tatăl lor, Ptolemeu al XII-lea, Cleopatra și Ptolemeu al XIV-lea au primit din partea lui Cezar statutul juridic de „prieten și aliat al poporului roman” (latină socius et amicus populi Romani), devenind în fapt suverani clienți ai Romei. Printre cei care au vizitat-o pe Cleopatra în vila lui Cezar de dincolo de Tibru s-a numărat senatorul Cicero, care o considera arogantă. Sosigene din Alexandria, membru al curții Cleopatrei, l-a ajutat pe Cezar la calculele pentru noul calendar iulian, intrat în vigoare la 1 ianuarie 45 î.Hr. Templul lui Venus Genetrix, inaugurat în Forul lui Cezar la 25 septembrie 46 î.Hr., adăpostea o statuie de aur a Cleopatrei, care a rămas acolo cel puțin până în secolul al III-lea d.Hr., asociind-o direct pe mama copilului lui Cezar cu zeița Venus, strămoașa mitică a romanilor. Statuia crea totodată o asociere subtilă între zeița egipteană Isis și religia romană.

Prezența Cleopatrei la Roma a influențat probabil evenimentele de la sărbătoarea Lupercalia, cu o lună înainte de asasinarea lui Cezar. Antoniu a încercat să-i așeze lui Cezar pe cap o diademă regală, însă acesta a refuzat-o într-un gest probabil regizat, poate pentru a testa reacția opiniei publice romane față de instaurarea unei monarhii de tip elenistic. Cicero, prezent la sărbătoare, a întrebat în batjocură de unde provenea diadema, făcând o aluzie evidentă la regina ptolemeică pe care o detesta. Cezar a fost asasinat de Idele lui Marte (15 martie 44 î.Hr.), dar Cleopatra a rămas la Roma până aproximativ la jumătatea lunii aprilie, sperând în zadar ca Cezarion să fie recunoscut drept moștenitor al lui Cezar. Testamentul lui Cezar îl desemna însă drept principal moștenitor pe strănepotul său Octavian, care a sosit în Italia aproximativ în aceeași perioadă în care Cleopatra a hotărât să se întoarcă în Egipt.

Pe baza unei scrisori a lui Cicero, s-a sugerat că Cleopatra ar fi putut fi însărcinată în acel moment cu un al doilea copil al lui Cezar; dacă această ipoteză este corectă, sarcina s-a încheiat prin pierderea copilului. Câteva luni mai târziu, Ptolemeu al XIV-lea a murit — potrivit unei acuzații, otrăvit la ordinul Cleopatrei — iar aceasta și-a asociat fiul, Cezarion, la domnie.

Războiul civil al liberatorilor

Vezi și: Războiul civil al liberatorilor.

Poarta Cleopatrei din Tarsos (astăzi Tarsus, Turcia), locul unde Cleopatra s-a întâlnit cu Marc Antoniu în 41 î.Hr.

Octavian, Antoniu și Marcus Aemilius Lepidus au constituit cel de-al doilea triumvirat în 43 î.Hr., fiind învestiți pentru câte un mandat de cinci ani cu puteri extraordinare pentru reorganizarea Republicii și pedepsirea asasinilor lui Cezar. Cleopatra a primit cereri de ajutor militar atât din partea lui Gaius Cassius Longinus, unul dintre asasinii lui Cezar, cât și din partea lui Publius Cornelius Dolabella, proconsulul Siriei și partizan al lui Cezar. Ea i-a răspuns lui Cassius invocând numeroasele dificultăți interne ale regatului său, în timp ce cele patru legiuni lăsate de Cezar în Egipt au fost trimise în sprijinul lui Dolabella. Aceste trupe au fost însă capturate de Cassius în Palestina.

În timp ce Serapion, guvernatorul Cleopatrei în Cipru, a trecut de partea lui Cassius și i-a pus la dispoziție corăbii, Cleopatra a pornit cu propria flotă spre Grecia pentru a-i sprijini personal pe Octavian și Antoniu. Corăbiile ei au fost grav avariate de o furtună în Marea Mediterană, iar Cleopatra a ajuns prea târziu pentru a mai participa la operațiunile militare. Până în toamna anului 42 î.Hr., Antoniu învinsese armatele asasinilor lui Cezar în Bătălia de la Filippi, în Grecia, ceea ce a dus la sinuciderea lui Cassius și a lui Brutus.

Până la sfârșitul anului 42 î.Hr., Octavian preluase controlul asupra celei mai mari părți a provinciilor occidentale ale Republicii Romane, iar Antoniu asupra celor orientale, în timp ce Lepidus fusese în mare măsură marginalizat. În vara anului 41 î.Hr., Antoniu și-a stabilit cartierul general la Tarsos, în Anatolia, și a convocat-o în repetate rânduri pe Cleopatra prin scrisori; aceasta a refuzat inițial să se prezinte, până când trimisul lui Antoniu, Quintus Dellius, a convins-o să vină. Întâlnirea îi oferea Cleopatrei posibilitatea de a înlătura suspiciunea că îl sprijinise pe Cassius în timpul războiului civil și de a negocia chestiuni teritoriale din Levant, însă Antoniu urmărea, fără îndoială, și stabilirea unei legături personale cu regina. Cleopatra a urcat pe râul Kydnos până la Tarsos la bordul navei Thalamegos, unde i-a găzduit timp de două nopți pe Antoniu și pe ofițerii săi la ospețe fastuoase. Cleopatra a reușit să înlăture acuzația că l-ar fi sprijinit pe Cassius, susținând că încercase de fapt să-l ajute pe Dolabella în Siria, și l-a convins pe Antoniu să ordone executarea surorii sale exilate, Arsinoe, la Efes. Fostul guvernator rebel al Ciprului a fost, de asemenea, predat Cleopatrei pentru a fi executat.

Relația cu Marc Antoniu

Denar cu efigia lui Marc Antoniu, emis de monetarul roman Marcus Barbatius

Înainte de a pleca din Tarsos, Cleopatra l-a invitat pe Antoniu în Egipt, iar acesta a sosit la Alexandria până în noiembrie 41 î.Hr. Antoniu a fost bine primit de populația Alexandriei, atât datorită rolului său în restaurarea lui Ptolemeu al XII-lea pe tron, cât și pentru faptul că, spre deosebire de Cezar, venise în Egipt fără o armată de ocupație. În Egipt, Antoniu a continuat să se bucure de fastul vieții de curte pe care îl cunoscuse la bordul navei Cleopatrei la Tarsos. Între timp, comandanții săi, printre care Publius Ventidius Bassus, i-au alungat pe parți din Anatolia și Siria.

Cleopatra l-a ales pe Antoniu drept partener pentru a asigura dinastiei noi moștenitori, acesta fiind considerat cel mai puternic om al Romei după moartea lui Cezar. În calitate de triumvir, Antoniu dispunea și de autoritatea necesară pentru a-i restitui Cleopatrei foste posesiuni ptolemeice aflate atunci sub stăpânire romană. Deși este cert că atât Cilicia, cât și Ciprul se aflau sub autoritatea Cleopatrei la 19 noiembrie 38 î.Hr., transferul avusese probabil loc mai devreme, în iarna anilor 41–40 î.Hr., în perioada petrecută de ea alături de Antoniu.

În primăvara anului 40 î.Hr., Antoniu a părăsit Egiptul din cauza crizei din Siria, unde guvernatorul său Lucius Decidius Saxa fusese ucis, iar armata acestuia fusese capturată de Quintus Labienus, fost ofițer al lui Cassius, trecut între timp în serviciul Imperiului Part. Cleopatra i-a pus lui Antoniu la dispoziție 200 de corăbii pentru campanie și, totodată, ca parte a contraprestației pentru teritoriile primite recent. Nu avea să-l mai întâlnească până în 37 î.Hr., însă cei doi au continuat să corespondeze, iar unele dovezi sugerează că Cleopatra avea un informator în tabăra lui. Până la sfârșitul anului 40 î.Hr., Cleopatra născuse gemeni: un băiat, Alexandru Helios, și o fată, Cleopatra Selene a II-a, pe care Antoniu i-a recunoscut drept copiii săi. Helios (Soarele) și Selene (Luna) simbolizau începutul unei noi epoci de înnoire, dar indicau și speranța Cleopatrei că Antoniu avea să repete cuceririle lui Alexandru cel Mare prin supunerea parților.

Întâlnirea dintre Antoniu și Cleopatra (1885), de Lawrence Alma-Tadema

Campania lui Marc Antoniu împotriva parților în Orient a fost întreruptă de Războiul din Perusia (41–40 î.Hr.), declanșat de soția sa Fulvia împotriva lui Octavian, în speranța de a-i asigura lui Antoniu supremația politică la Roma. S-a sugerat că Fulvia ar fi urmărit să-l îndepărteze pe Antoniu de Cleopatra, însă conflictul izbucnise în Italia chiar înainte de întâlnirea Cleopatrei cu Antoniu la Tarsos. Fulvia și fratele lui Antoniu, Lucius Antonius, au fost în cele din urmă asediați de Octavian la Perusia (astăzi Perugia, Italia), după care au fost izgoniți din Italia; Fulvia a murit ulterior la Sicion, în Grecia, în timp ce încerca să ajungă la Antoniu. Moartea ei neașteptată a permis reconcilierea dintre Octavian și Antoniu la Brundisium, în Italia, în septembrie 40 î.Hr. Acordul de la Brundisium confirma autoritatea lui Antoniu asupra teritoriilor Republicii Romane situate la est de Marea Ionică, dar prevedea totodată ca acesta să renunțe la orice pretenție asupra Italiei, Hispaniei și Galiei și să se căsătorească cu sora lui Octavian, Octavia, devenită astfel o posibilă rivală a Cleopatrei.

În decembrie 40 î.Hr., Cleopatra l-a primit la Alexandria pe Irod, sosit pe neașteptate ca refugiat din cauza tulburărilor din Iudeea. Irod fusese numit tetrarh de Antoniu, însă intrase curând în conflict cu Antigonos al II-lea Mattathias, din dinastia Hasmoneană. Antigonos îl întemnițase pe fratele lui Irod și colegul său în tetrarhie, Phasael, care a murit în timp ce Irod fugea spre curtea Cleopatrei. Cleopatra a încercat să-i ofere o comandă militară, însă Irod a refuzat și a plecat la Roma, unde triumvirii Octavian și Antoniu l-au proclamat rege al Iudeei. Această hotărâre l-a adus pe Irod în conflict cu interesele Cleopatrei, care urmărea recuperarea fostelor posesiuni ptolemeice cuprinse în noul său regat.

Sculptură romană antică reprezentând-o posibil fie pe Cleopatra a Egiptului Ptolemeic, fie pe fiica ei, Cleopatra Selene a II-a, regina Mauretaniei, aflată la Muzeul Arheologic din Cherchell, Algeria

Relațiile dintre Antoniu și Cleopatra s-ar fi putut răci după ce acesta s-a căsătorit cu Octavia, a avut cu ea două fiice, Antonia Major în 39 î.Hr. și Antonia Minor în 36 î.Hr., și și-a mutat cartierul general la Atena. Poziția Cleopatrei în Egipt rămânea însă solidă. Rivalul ei Irod era angajat într-un război civil în Iudeea, pentru care avea nevoie de un sprijin militar roman considerabil, fără să primească însă vreun ajutor din partea Cleopatrei. Deoarece mandatul triumviral al lui Antoniu și Octavian expirase la 1 ianuarie 37 î.Hr., Octavia a intermediat o întâlnire la Tarentum, unde puterile triumvirale au fost prelungite oficial până la sfârșitul anului 33 î.Hr. Cu două legiuni oferite de Octavian și o mie de soldați puși la dispoziție de Octavia, Antoniu a plecat la Antiohia, unde a început pregătirile pentru războiul împotriva parților.

Antoniu a convocat-o pe Cleopatra la Antiohia pentru a discuta probleme urgente, între care regatul lui Irod și finanțarea campaniei împotriva parților. Cleopatra i-a adus la Antiohia pe gemenii lor, în vârstă de trei ani, pe care Antoniu i-a văzut atunci pentru prima dată și care probabil au primit cu această ocazie supranumele Helios și Selene, ca parte a planurilor dinastice ale lui Antoniu și Cleopatrei. Pentru a stabiliza Orientul roman, Antoniu nu numai că a extins stăpânirile Cleopatrei, ci a instalat și noi dinastii și regi clienți, loiali lui, dintre care unii aveau să-i supraviețuiască politic.

Prin această reorganizare teritorială, Cleopatra a primit importante foste posesiuni ptolemeice din Levant, printre care aproape întreaga Fenicia, cu excepția orașelor Tir și Sidon, care au rămas sub autoritate romană. A primit și Ptolemais Akko (astăzi Acra), oraș întemeiat de Ptolemeu al II-lea. Datorită legăturilor sale dinastice cu Seleucizii, i-a fost atribuită și regiunea Coele-Siria, de-a lungul cursului superior al Orontelui. Cleopatra a primit și teritoriul din jurul Ierihonului din Palestina, pe care l-a arendat ulterior lui Irod. În detrimentul regelui nabateean Malichus I (văr al lui Irod), Cleopatra a primit o parte a Regatului Nabateean din jurul Golfului Aqaba, la Marea Roșie, inclusiv Ailana (astăzi Aqaba, Iordania). Spre vest, i-au fost atribuite Cirene de pe litoralul libian, precum și Itanos și Olous din Creta romană. Deși continuau să fie administrate de funcționari romani, aceste teritorii au sporit considerabil resursele regatului ei și au determinat-o să proclame începutul unei noi ere de domnie prin folosirea unei duble datări pe monedele sale în 36 î.Hr.

Aureus roman purtând efigiile lui Marc Antoniu (stânga) și Octavian (dreapta), emis în 41 î.Hr. pentru a celebra constituirea celui de-al doilea triumvirat de către Octavian, Antoniu și Marcus Aemilius Lepidus în 43 î.Hr.

Extinderea regatului ptolemeic de către Antoniu prin cedarea unor teritorii aflate direct sub autoritate romană a fost exploatată politic de rivalul său Octavian, care s-a folosit de ostilitatea opiniei publice romane față de sporirea puterii unei regine străine în detrimentul Republicii. Octavian a cultivat imaginea unui Antoniu care își neglija virtuoasa soție romană, Octavia, acordându-le atât acesteia, cât și propriei sale soții, Livia, privilegiul extraordinar al inviolabilității sacre. Cu aproximativ 50 de ani înainte, Cornelia Africana, fiica lui Scipio Africanus, fusese prima femeie romană în viață căreia i se dedicase o statuie. Acum au urmat Octavia și Livia, ale căror statui au fost probabil ridicate în Forul lui Cezar pentru a rivaliza cu statuia Cleopatrei instalată acolo de Cezar.

În 36 î.Hr., Cleopatra l-a însoțit pe Antoniu până la Eufrat în marșul său spre Imperiul Part. A revenit apoi în Egipt, probabil din cauza stadiului avansat al sarcinii. Până în vara anului 36 î.Hr., ea îl născuse pe Ptolemeu Filadelf, al treilea copil al său și al doilea fiu cu Antoniu.

Campania lui Marc Antoniu împotriva parților din 36 î.Hr. s-a încheiat dezastruos din mai multe cauze, între care trecerea lui Artavasdes al II-lea al Armeniei de partea parților. După pierderea a aproximativ 30.000 de oameni, mai mulți decât pierduse Crassus la Carrhae — înfrângere pe care Antoniu sperase să o răzbune — acesta a ajuns în cele din urmă la Leukokome, în apropiere de Berytus (astăzi Beirut, Liban), în decembrie. Acolo, Cleopatra i-a adus fonduri și îmbrăcăminte pentru trupele sale epuizate. Dorind să evite riscurile unei întoarceri la Roma, Antoniu s-a întors împreună cu Cleopatra la Alexandria pentru a-și vedea fiul nou-născut.

Donațiile din Alexandria

Articol principal: Donațiile din Alexandria

Denar emis de Antoniu în 34 î.Hr., cu efigia sa pe avers și inscripția „ANTONI ARMENIA DEVICTA” („Pentru Antoniu, după înfrângerea Armeniei”), aluzie la campania sa din Armenia. Pe revers este reprezentată Cleopatra, cu inscripția „CLEOPATR[AE] REGINAE REGVM FILIORVM REGVM” („Pentru Cleopatra, Regina regilor, și pentru fiii regilor”). Menționarea copiilor ei face trimitere la Donațiile din Alexandria.

În timp ce Antoniu pregătea o nouă expediție împotriva parților în 35 î.Hr., de această dată îndreptată împotriva aliatului lor, Armenia, Octavia a plecat la Atena cu 2.000 de soldați, aparent pentru a-l sprijini pe Antoniu, dar cel mai probabil ca parte a unei manevre a lui Octavian menite să-l pună într-o situație politică dificilă după eșecurile sale militare. Antoniu a acceptat trupele, dar i-a cerut Octaviei să nu înainteze la est de Atena, în timp ce el și Cleopatra au plecat împreună la Antiohia; la scurt timp, Antoniu a abandonat brusc și fără o explicație clară campania militară și s-a întors la Alexandria. Când Octavia s-a întors la Roma, Octavian și-a prezentat sora drept victima nedreptățită a lui Antoniu, deși ea a refuzat să părăsească locuința conjugală. Poziția lui Octavian s-a consolidat pe măsură ce și-a eliminat rivalii din Occident, printre care Sextus Pompeius și chiar Lepidus, al treilea membru al triumviratului, pus sub arest la domiciliu după revolta sa împotriva lui Octavian în Sicilia.

În 34 î.Hr., Dellius a fost trimis de Antoniu ca sol la Artavasdes al II-lea pentru a negocia o posibilă alianță matrimonială, prin căsătoria fiicei regelui armean cu Alexandru Helios, fiul lui Antoniu și al Cleopatrei. După refuzul propunerii, Antoniu a invadat Armenia, i-a învins armata și i-a capturat pe rege și pe membrii familiei regale. Antoniu a organizat apoi la Alexandria o procesiune triumfală inspirată de triumful roman: îmbrăcat ca Dionis, a intrat în oraș într-un car și i-a prezentat Cleopatrei pe prizonierii regali, în timp ce regina ședea pe un tron de aur, pe o estradă de argint. La Roma, ceremonia a fost aspru criticată, fiind prezentată drept o profanare a vechilor rituri și tradiții romane în folosul unei regine egiptene.

Document pe papirus (Papirusul Bingen 45), primit în februarie 33 î.Hr., prin care se acordă scutiri fiscale unei persoane din Egipt și pe care apare, adăugat în greacă, cuvântul γινέσθωι ( ; „să se facă” sau „așa să fie”), posibil scris chiar de mâna Cleopatrei

În cadrul unei ceremonii desfășurate la gimnaziu la scurt timp după procesiunea triumfală, Cleopatra s-a înfățișat ca Isis și s-a proclamat Regina regilor, alături de fiul ei Cezarion, proclamat Regele regilor. Alexandru Helios a fost proclamat rege al Armeniei, Mediei și Parției, iar Ptolemeu Filadelf, în vârstă de doi ani, rege al Siriei și Ciliciei. Cleopatrei Selene a II-a i-au fost atribuite Creta și Cirene. Este posibil ca Antoniu și Cleopatra să se fi căsătorit în cadrul acestei ceremonii. Antoniu a trimis Senatului un raport prin care solicita ratificarea acestor atribuiri teritoriale, cunoscute astăzi drept Donațiile din Alexandria. Octavian dorea publicarea documentului în scop propagandistic, însă cei doi consuli, ambii partizani ai lui Antoniu, au împiedicat divulgarea lui.

La sfârșitul anului 34 î.Hr., Antoniu și Octavian au început un virulent război de propagandă care avea să dureze mai mulți ani. Antoniu susținea că rivalul său îl înlăturase ilegal pe Lepidus din triumvirat și îi interzisese recrutarea de trupe în Italia, în timp ce Octavian îl acuza pe Antoniu că îl ținea ilegal în captivitate pe regele Armeniei, că se căsătorise cu Cleopatra deși era încă însurat cu sora sa Octavia și că îl prezenta în mod nelegitim pe Cezarion, nu pe Octavian, drept moștenitor al lui Cezar. Seria de acuzații și zvonuri răspândite în acest război de propagandă a modelat imaginea Cleopatrei, de la literatura epocii augustane până la reprezentările moderne. Cleopatra era acuzată că îl fermecase pe Marc Antoniu prin vrăjitorie și magie și era prezentată ca o amenințare pentru civilizație comparabilă cu Elena din Troia a lui Homer. Pliniu cel Bătrân afirmă în Istoria naturală că Cleopatra ar fi dizolvat în oțet o perlă valorând zeci de milioane de sesterți pentru a câștiga un pariu făcut la un ospăț. Acuzația potrivit căreia Antoniu ar fi sustras cărți din Biblioteca din Pergam pentru a reface colecțiile Bibliotecii din Alexandria s-a dovedit ulterior o invenție recunoscută de Gaius Calvisius Sabinus.

Un document pe papirus (Papirusul Bingen 45), primit la 23 februarie 33 î.Hr. și folosit ulterior la învelirea unei mumii, ar putea conține un autograf al Cleopatrei. Actul oficial acordă anumite scutiri fiscale în Egipt fie lui Quintus Caecillius, fie lui Publius Canidius Crassus, fost consul roman și apropiat al lui Antoniu, care avea să comande forțele terestre ale acestuia la Actium. În partea de jos a papirusului apare, cu o altă grafie, mențiunea „să se facă” sau „așa să fie” (greacă veche γινέσθωι, transliterat: ginésthōi); este posibil ca aceasta să fie chiar contrasemnătura reginei, întrucât documentele ptolemeice erau contrasemnate pentru a preveni falsificarea.

Bătălia de la Actium

Articol principal: Bătălia de la Actium

Bust reconstituit al lui Augustus, reprezentat ca tânărul Octavian, datat c. 30 î.Hr.

Într-un discurs rostit în fața Senatului roman în prima zi a consulatului său, la 1 ianuarie 33 î.Hr., Octavian l-a acuzat pe Antoniu că, devenit sclavul reginei sale orientale, urmărea să submineze libertățile și integritatea teritorială ale Romei. Înainte ca imperium-ul comun al lui Antoniu și Octavian să expire la 31 decembrie 33 î.Hr., Antoniu l-a proclamat pe Cezarion adevăratul moștenitor al lui Cezar, încercând astfel să submineze legitimitatea politică a lui Octavian. În 32 î.Hr., partizanii lui Antoniu Gaius Sosius și Gnaeus Domitius Ahenobarbus au devenit consuli. Sosius a ținut un discurs vehement împotriva lui Octavian, care era acum simplu particular, fără magistratură, și a înaintat propuneri legislative împotriva lui. La următoarea ședință a Senatului, Octavian a intrat în curie însoțit de oameni înarmați și a formulat propriile acuzații împotriva consulilor. Intimidați de această demonstrație de forță, cei doi consuli și peste 200 de senatori care continuau să-l sprijine pe Antoniu au părăsit Roma în ziua următoare și i s-au alăturat.

Antoniu și Cleopatra au plecat împreună la Efes în 32 î.Hr., unde regina i-a pus la dispoziție 200 dintre cele 800 de corăbii de război pe care reușise să le adune. Ahenobarbus, temându-se că prezența Cleopatrei avea să confirme propaganda lui Octavian în ochii opiniei publice romane, a încercat să-l convingă pe Antoniu să o excludă din campania împotriva lui Octavian. Publius Canidius Crassus a susținut, dimpotrivă, că Cleopatra finanța efortul de război și era un suveran capabil. Cleopatra a refuzat cererile lui Antoniu de a se întoarce în Egipt, considerând că o confruntare cu Octavian în Grecia îi permitea să apere mai eficient Egiptul. Insistența ei de a participa la campanie a provocat trecerea de partea lui Octavian a unor romani de rang înalt, printre care Ahenobarbus și Lucius Munatius Plancus.

Hemiobol al Cleopatrei, emis în 32/31 î.Hr., reprezentând-o purtând diadema regală

În primăvara anului 32 î.Hr., Antoniu și Cleopatra au plecat la Atena, unde regina l-a convins să-i trimită Octaviei actul oficial de divorț. Acest lucru l-a determinat pe Plancus să-i recomande lui Octavian să pună mâna pe testamentul lui Antoniu, care fusese încredințat spre păstrare vestalelor. Încălcând normele religioase și juridice romane, Octavian a obținut cu forța documentul din Templul Vestei, transformându-l într-o armă importantă de propagandă împotriva lui Antoniu și a Cleopatrei. Octavian a scos în evidență anumite prevederi ale testamentului: recunoașterea lui Cezarion drept moștenitor al lui Cezar, confirmarea legalității Donațiilor din Alexandria, dorința lui Antoniu de a fi înmormântat în Egipt alături de Cleopatra, nu la Roma, și presupusa transformare a Alexandriei în noua capitală a Republicii Romane. Ca demonstrație a atașamentului său față de Roma, Octavian a început construirea propriului mausoleu pe Câmpul lui Marte. Poziția sa constituțională a fost întărită și prin alegerea în funcția de consul pentru anul 31 î.Hr. După publicarea testamentului lui Antoniu, Octavian își dobândise casus belli, iar Roma i-a declarat război Cleopatrei, nu lui Antoniu. Temeiul juridic al războiului se baza mai puțin pe extinderile teritoriale ale Cleopatrei — inclusiv foste teritorii romane aflate sub stăpânirea copiilor ei cu Antoniu — și mai ales pe faptul că aceasta acorda sprijin militar unui particular roman după expirarea puterilor triumvirale ale lui Antoniu.

Stânga: Tetradrahmă de argint a Cleopatrei, emisă la Seleucia Pieria, Siria

Dreapta: tetradrahmă de argint a Cleopatrei, emisă la Ascalon, Israel

Antoniu și Cleopatra dispuneau de o flotă mai numeroasă decât cea a lui Octavian, însă echipajele lor nu erau toate bine instruite, unele provenind probabil de pe nave comerciale, în timp ce Octavian dispunea de echipaje militare profesioniste. Antoniu dorea să traverseze Marea Adriatică și să-l blocheze pe Octavian fie la Tarentum, fie la Brundisium, însă Cleopatra, preocupată în primul rând de apărarea Egiptului, s-a opus unui atac direct asupra Italiei. Antoniu și Cleopatra și-au stabilit cartierul general de iarnă la Patrai, în Grecia, iar până în primăvara anului 31 î.Hr. s-au deplasat la Actium, pe latura sudică a Golfului Ambracic.

Antoniu și Cleopatra beneficiau de sprijinul mai multor regi aliați, însă Cleopatra se afla deja în conflict cu Irod, iar un cutremur produs în Iudeea i-a oferit acestuia un pretext pentru a nu participa la campanie. Cei doi au pierdut și sprijinul lui Malichus I, fapt care avea să aibă consecințe strategice. În vara anului 31 î.Hr., forțele lui Antoniu și Cleopatra au pierdut mai multe ciocniri cu trupele lui Octavian în zona Actium, în timp ce dezertările spre tabăra lui Octavian au continuat; printre cei care l-au părăsit pe Antoniu s-au numărat vechiul său apropiat Dellius și regii aliați Amyntas al Galatiei și Deiotaros al Paflagoniei. În timp ce unii dintre comandanții lui Antoniu propuneau abandonarea confruntării navale și retragerea spre interior, Cleopatra a insistat asupra unei bătălii navale, pentru a menține flota lui Octavian departe de Egipt.

La 2 septembrie 31 î.Hr., forțele navale ale lui Octavian, comandate de Marcus Vipsanius Agrippa, s-au confruntat cu flota lui Antoniu și a Cleopatrei în Bătălia de la Actium. Cleopatra, aflată la bordul navei sale amiral, Antonias, comanda 60 de corăbii la gura Golfului Ambracic, în spatele dispozitivului naval principal, poziție care pare să fi fost aleasă de ofițerii lui Antoniu pentru a-i limita rolul în desfășurarea bătăliei. Antoniu ordonase ca navele să păstreze pânzele la bord pentru a putea urmări inamicul sau, la nevoie, rupe contactul și se retrage; Cleopatra a folosit această posibilitate pentru a traversa zona principală a luptei și a efectua o retragere strategică spre Peloponez.

Burstein arată că autorii romani partizani ai lui Octavian aveau să o acuze ulterior pe Cleopatra că l-a abandonat cu lașitate pe Antoniu, însă păstrarea pânzelor la bord ar putea indica faptul că planul inițial urmărea străpungerea blocadei și salvarea unei părți cât mai mari a flotei. Antoniu a urmat-o pe Cleopatra și s-a urcat la bordul corăbiei ei, ușor de recunoscut după pânzele de purpură, iar cei doi s-au îndreptat spre Tainaron. Potrivit relatărilor, Antoniu a evitat-o pe Cleopatra pe parcursul celor trei zile de călătorie, până când doamnele ei de onoare de la Tainaron l-au îndemnat să vorbească cu regina. Bătălia de la Actium a continuat în absența Cleopatrei și a lui Antoniu până în dimineața zilei de 3 septembrie, fiind urmată de dezertări masive ale ofițerilor, trupelor și regilor aliați către Octavian.

Prăbușirea regimului și moartea

Articol principal: Moartea Cleopatrei

Vezi și: Epafrodit (libert al lui Augustus) și Mormântul lui Antoniu și Cleopatra.

Pictură romană din Casa lui Giuseppe II din Pompei, începutul secolului I d.Hr., reprezentând-o cel mai probabil pe Cleopatra, purtând diadema regală și ingerând otravă pentru a se sinucide, în timp ce fiul ei Cezarion, purtând și el o diademă regală, stă în spatele ei

În timp ce Octavian ocupa Atena, Antoniu și Cleopatra au debarcat la Paraitonion, în Egipt. Cei doi s-au despărțit apoi: Antoniu a plecat la Cirene pentru a recruta noi trupe, iar Cleopatra s-a îndreptat spre portul Alexandriei, încercând să inducă în eroare opoziția internă și să prezinte operațiunile din Grecia drept o victorie. Se temea că vestea înfrângerii de la Actium ar putea declanșa o revoltă. Nu se știe cu certitudine dacă în această perioadă Cleopatra l-a executat pe Artavasdes al II-lea și i-a trimis capul rivalului acestuia, Artavasdes I al Mediei Atropatene, în încercarea de a încheia o alianță cu el.

Lucius Pinarius, guvernatorul Cirenei numit de Antoniu, a aflat despre victoria lui Octavian la Actium înainte ca solii lui Antoniu să ajungă la el. Pinarius i-a executat pe soli, după care a trecut de partea lui Octavian și i-a predat cele patru legiuni aflate sub comanda sa, pe care Antoniu sperase să le recupereze. Antoniu a fost pe punctul de a se sinucide când a aflat vestea, însă ofițerii săi l-au împiedicat. La Alexandria și-a construit o locuință izolată pe insula Pharos, pe care a numit-o Timoneion, după filosoful Timon din Atena, cunoscut pentru cinismul și mizantropia sa. Irod, care îl sfătuise personal pe Antoniu după Actium să o abandoneze pe Cleopatra, a plecat la Rodos pentru a-l întâlni pe Octavian și a-i pune coroana la dispoziție, ca dovadă a loialității sale față de Antoniu. Impresionat de discursul și loialitatea lui, Octavian l-a confirmat pe tronul Iudeei, izolându-i și mai mult pe Antoniu și Cleopatra.

Până la sfârșitul verii anului 31 î.Hr., Cleopatra începuse probabil să-l considere pe Antoniu o povară politică și se pregătea să transmită tronul Egiptului fiului său Cezarion. Planul ei era să abdice în favoarea acestuia, să-și transporte flota din Marea Mediterană în Marea Roșie și apoi să plece spre un port străin, poate în India, unde să se poată retrage. Planul a fost abandonat după ce Malichus I, la îndemnul guvernatorului Siriei numit de Octavian, Quintus Didius, a incendiat flota Cleopatrei, răzbunând astfel pierderile suferite într-un război cu Irod provocat în mare măsură de Cleopatra. Cleopatra nu mai avea altă opțiune decât să rămână în Egipt și să negocieze cu Octavian. Deși relatarea este probabil un produs al propagandei ulterioare favorabile lui Octavian, s-a susținut că în această perioadă Cleopatra ar fi început să testeze efectele diferitelor otrăvuri asupra prizonierilor și chiar asupra propriilor servitori.

Moartea Cleopatrei (1658), de Guido Cagnacci

Cleopatra l-a înscris pe Cezarion în corpul efebilor, iar acest fapt, împreună cu reliefurile unei stele de la Coptos, datată 21 septembrie 31 î.Hr., arată că regina îl pregătea pentru a deveni singurul suveran al Egiptului. Ca gest paralel, Antoniu l-a înscris în același timp în rândul efebilor și pe Marcus Antonius Antyllus, fiul său cu Fulvia. Antoniu și Cleopatra i-au trimis separat mesaje și soli lui Octavian, aflat încă la Rodos, deși se pare că acesta i-a răspuns numai Cleopatrei. Cleopatra i-a cerut ca fiii ei să moștenească Egiptul și ca lui Antoniu să i se permită să trăiască în exil în Egipt; i-a oferit lui Octavian sprijin financiar ulterior și i-a trimis imediat daruri costisitoare. Octavian l-a trimis pe diplomatul său Thyrsos la Cleopatra după ce aceasta amenințase că se va incendia împreună cu o mare parte din tezaur într-un mormânt aflat deja în construcție. Thyrsos a sfătuit-o să-l ucidă pe Antoniu pentru a-și salva viața, însă, când Antoniu i-a bănuit intențiile, a poruncit ca diplomatul să fie biciuit și l-a trimis înapoi la Octavian fără încheierea vreunui acord.

După negocieri îndelungate care nu au dus la niciun rezultat, Octavian a pornit invazia Egiptului în primăvara anului 30 î.Hr., oprindu-se la Ptolemais în Fenicia, unde noul său aliat Irod i-a aprovizionat armata. Octavian a înaintat spre sud și a cucerit rapid Pelusium, în timp ce Cornelius Gallus, venind dinspre Cirene, a învins forțele lui Antoniu în apropiere de Paraitonion. Octavian a înaintat apoi rapid spre Alexandria, însă Antoniu s-a întors și a obținut o victorie minoră împotriva trupelor obosite ale lui Octavian în apropierea hipodromului orașului. La 1 august 30 î.Hr., însă, flota lui Antoniu s-a predat lui Octavian, fiind urmată de cavalerie.

Cleopatra s-a retras în mormânt împreună cu însoțitoarele sale apropiate și i-a trimis lui Antoniu vestea falsă că se sinucisese. Disperat, Antoniu s-a înjunghiat în abdomen, încercând să-și ia viața. Potrivit lui Plutarh, încă mai trăia când a fost dus la Cleopatra în mormânt și i-a spus că murea cu onoare și că, dintre oamenii lui Octavian, putea avea cea mai mare încredere în Gaius Proculeius. Tocmai Proculeius a fost însă cel care a pătruns în mormânt cu ajutorul unei scări și a capturat-o pe regină, împiedicând-o să-și dea foc împreună cu tezaurul. Cleopatrei i s-a permis apoi să dispună îmbălsămarea și înmormântarea lui Antoniu în mormântul ei, înainte de a fi escortată la palat.

Moartea Cleopatrei (1796–1797), de Jean-Baptiste Regnault

Octavian a intrat în Alexandria la 1 august 30 î.Hr., a ocupat palatul și i-a luat în custodie pe cei trei copii mai mici ai Cleopatrei. Când l-a întâlnit pe Octavian, Cleopatra i-ar fi spus răspicat: „Nu voi fi purtată într-un triumf” (ou thriambéusomai), potrivit lui Titus Livius, una dintre rarele consemnări ale cuvintelor ei exacte. Octavian i-a promis că îi va cruța viața, dar nu i-a dezvăluit ce intenționa să facă cu regatul ei. Când un informator i-a spus că Octavian intenționa să o ducă pe ea și pe copiii ei la Roma în trei zile, Cleopatra a început să-și pregătească sinuciderea, neavând nicio intenție să fie purtată ca prizonieră într-un triumf roman asemenea surorii sale Arsinoe. Nu este clar dacă sinuciderea Cleopatrei, la 12 august 30 î.Hr., la vârsta de 39 de ani, a avut loc în palat sau în mormântul ei. Se spune că era însoțită de Eiras și Charmion, membre ale suitei sale, care și-au luat și ele viața.

Se spune că Octavian s-a înfuriat la aflarea veștii, dar a dispus ca Cleopatra să fie înmormântată cu onoruri regale alături de Antoniu în mormântul ei. Medicul Cleopatrei, Olympos, nu a precizat cauza morții, însă tradiția cea mai răspândită susține că regina s-ar fi lăsat mușcată de o aspidă sau de o cobră egipteană. Plutarh relatează această versiune, dar sugerează apoi că ar fi putut fi folosit un instrument (κνῆστις,  , „spin, răzătoare pentru brânză”) pentru introducerea otrăvii prin zgârierea pielii; Dio Cassius afirmă că Cleopatra și-ar fi injectat otrava cu un ac (βελόνη,  ), iar Strabon susținea că ar fi folosit un fel de unguent. Horațiu confirmă tradiția potrivit căreia moartea a fost provocată de șerpi veninoși, dar afirmă că ar fi fost mai mulți (serpentēs, „șerpi”). Vergiliu afirmă, de asemenea, că au fost mai mulți șerpi. Atât această relatare, cât și cea a lui Horațiu sugerează că tradiția ar putea proveni din propaganda lui Octavian. Niciun șarpe veninos nu a fost găsit lângă trupul Cleopatrei, însă pe brațul ei existau mici urme de înțepături care ar fi putut fi produse de un ac.

În ultimele sale zile, Cleopatra a hotărât să-l trimită pe Cezarion în Egiptul de Sus, poate cu intenția ca acesta să fugă ulterior în Nubia kușită, Etiopia sau India. Cezarion s-a întors însă la Alexandria după ce Octavian îi garantase recunoașterea titlului regal. Octavian a dispus executarea lui în jurul datei de 29 august 30 î.Hr. Octavian a fost convins de sfatul filosofului Arius Didymus că în lume nu era loc decât pentru un singur Cezar. Odată cu prăbușirea Regatului Ptolemeic, Egiptul a fost organizat ca provincie romană, sub numele de Aegyptus, eveniment care a marcat sfârșitul epocii elenistice. În ianuarie 27 î.Hr., Octavian a primit titlul de Augustus („cel venerabil”) și, prin acumularea unor puteri constituționale, a devenit primul împărat roman, inaugurând regimul Principatului în cadrul Imperiului Roman.

Regatul Cleopatrei și exercitarea puterii regale

Articol principal: Domnia Cleopatrei#Egiptul sub monarhia Cleopatrei

Vezi și: Monede ptolemeice și Monede grecești antice.

Cleopatra pe o monedă de 40 de drahme (1 obol) din perioada 51–30 î.Hr., bătută la Alexandria; pe avers se află portretul Cleopatrei purtând o diademă, iar pe revers inscripția „ΒΑΣΙΛΙΣΣΗΣ ΚΛΕΟΠΑΤΡΑΣ” (Basilissēs Kleopatras), alături de un vultur așezat pe un fulger.

Urmând tradiția monarhiei macedonene, Cleopatra a exercitat puterea regală asupra Egiptului și a altor teritorii, precum Ciprul, ca suveran elenistic cu autoritate deplină, fiind izvorul suprem al legislației regatului său. Ea deținea totodată autoritatea religioasă supremă în regat și prezida ceremonii dedicate atât zeităților religiei egiptene, cât și celor ale religiei grecești. A supravegheat construirea mai multor temple dedicate zeilor egipteni și greci, a unei sinagogi pentru evreii din Egipt și chiar a Caesareumului din Alexandria, consacrat cultului protectorului și iubitului său Iulius Cezar.

Cleopatra participa direct la administrarea regatului, intervenind în situații de criză precum foametea; la începutul domniei sale, în timpul unei secete, a ordonat distribuirea cerealelor din grânarele regale către populația afectată. Un studiu a sugerat că erupțiile vulcanice au provocat condiții climatice nefavorabile care au contribuit la dificultățile întâmpinate de regimul ptolemeic în ultimii ani ai Cleopatrei, deși alți cercetători și-au exprimat scepticismul față de această ipoteză.

Deși controlul centralizat al economiei exercitat de monarhia ptolemeică era mai degrabă un ideal administrativ decât o realitate deplină, administrația regală a încercat să impună prețuri reglementate, tarife vamale și monopoluri regale asupra anumitor produse, cursuri de schimb fixate administrativ pentru monedele străine și obligații stricte care îi constrângeau pe agricultori să rămână în comunitățile lor în perioadele de însămânțare și recoltare. Dificultățile financiare par să fi determinat reducerea valorii intrinseci a emisiunilor monetare ale Cleopatrei, prin diminuarea conținutului de metal prețios; sistemul monetar cuprindea piese de argint și bronz, dar nu și monede de aur precum cele emise de unii dintre predecesorii ei ptolemeici mai îndepărtați.

Posteritate

Copiii și urmașii dinastici

Stânga: cap-portret roman reprezentând-o fie pe Cleopatra, fie pe fiica ei Cleopatra Selene a II-a, regina Mauretaniei, datat la sfârșitul secolului I î.Hr. și aflat la Muzeul Arheologic din Cherchell, Algeria

Dreapta: probabilă reprezentare a Cleopatrei Selene a II-a, purtând o coafură în formă de piele de elefant, într-un relief înalt de pe un vas de argint aurit din Tezaurul de la Boscoreale, datat la începutul secolului I d.Hr.

După sinuciderea Cleopatrei, cei trei copii ai ei rămași în viață, Cleopatra Selene a II-a, Alexandru Helios și Ptolemeu Filadelf, au fost trimiși la Roma și încredințați tutelei surorii lui Octavian, Octavia, fosta soție a tatălui lor. Cleopatra Selene a II-a și Alexandru Helios au fost purtați în triumful lui Octavian din 29 î.Hr. Soarta ulterioară a lui Alexandru Helios și a lui Ptolemeu Filadelf nu este cunoscută. Octavia a aranjat logodna Cleopatrei Selene a II-a cu Iuba al II-lea, fiul lui Iuba I, al cărui regat nord-african, Numidia, fusese transformat de Iulius Cezar într-o provincie romană în 46 î.Hr., ca urmare a sprijinului acordat de Iuba I lui Pompei.

După căsătoria lor din 25 î.Hr., împăratul Augustus i-a instalat pe Iuba al II-lea și Cleopatra Selene a II-a pe tronul Mauretaniei, unde aceștia au transformat vechiul oraș cartaginez Iol în noua lor capitală, redenumită Caesarea Mauretaniae (astăzi Cherchell, Algeria). Cleopatra Selene a II-a a adus de la fosta curte regală a mamei sale din Alexandria numeroși cărturari, artiști și consilieri de seamă, contribuind la transformarea Caesareei într-un centru impregnat de cultura greacă elenistică. Ea i-a dat fiului său numele Ptolemeu, în cinstea moștenirii dinastice ptolemeice.

Cleopatra Selene a II-a a murit c. 5 î.Hr., iar după moartea lui Iuba al II-lea, în 23/24 d.Hr., acestuia i-a succedat fiul său Ptolemeu. Ptolemeu a fost însă executat în anul 40 d.Hr. de împăratul roman Caligula, poate sub pretextul că bătuse în mod nelegitim monedă regală proprie și folosise însemne regale rezervate împăratului roman. Ptolemeu al Mauretaniei a fost ultimul monarh cunoscut al dinastiei Ptolemeice, deși regina Zenobia, conducătoarea efemerului Imperiu de la Palmira din timpul crizei secolului al III-lea, pretindea că descinde din Cleopatra. Cultul Cleopatrei a supraviețuit cel puțin până în anul 373 d.Hr., când Petesenufe, un scrib egiptean al cărții lui Isis, consemna că „a acoperit cu aur chipul Cleopatrei”.

Literatura și istoriografia romană

Vezi și: Istoriografia romană, Istoriografia greacă, Literatura latină și Poezia latină.

Cleopatra încercând otrăvuri pe condamnați la moarte (1887), de Alexandre Cabanel

Deși aproape 50 de opere antice de istoriografie romană o menționează pe Cleopatra, acestea cuprind adesea numai relatări succinte despre Bătălia de la Actium, sinuciderea ei și propaganda epocii augustane referitoare la presupusele sale defecte personale. Deși nu este o biografie a Cleopatrei, Viața lui Antoniu din Vieți paralele, scrisă de Plutarh în secolul I d.Hr., constituie cea mai amplă relatare păstrată despre viața ei. Plutarh a trăit la aproximativ un secol după Cleopatra, dar s-a bazat pe surse primare, printre care Philotas din Amphissa, care avusese acces la palatul regal ptolemeic, medicul personal al Cleopatrei, Olympos, și Quintus Dellius, apropiat al lui Marc Antoniu și al Cleopatrei. Opera lui Plutarh reflectă atât perspectiva augustană asupra Cleopatrei — devenită canonică în epoca sa —, cât și tradiții independente de aceasta, inclusiv mărturii ale unor martori oculari.

Istoricul iudeo-roman Iosephus Flavius, care a scris în secolul I d.Hr., oferă informații valoroase despre viața Cleopatrei prin intermediul relațiilor diplomatice dintre aceasta și Irod cel Mare. Relatarea sa se bazează însă în mare măsură pe memoriile lui Irod și pe versiunea părtinitoare a lui Nicolaus din Damasc, preceptor al copiilor Cleopatrei la Alexandria înainte de a se muta în Iudeea, unde a devenit consilier și cronicar la curtea lui Irod. Istoria romană, redactată de demnitarul și istoricul roman Dio Cassius la începutul secolului al III-lea d.Hr., deși nu surprinde pe deplin complexitatea lumii elenistice târzii, oferă o narațiune continuă a epocii Cleopatrei.

Statuie romană din marmură, restaurată, reprezentând-o pe Cleopatra cu diademă și coafură „pepene”, asemănătoare portretelor monetare; descoperită de-a lungul Via Cassia, în apropierea așa-numitului Mormânt al lui Nero, la Roma, și aflată în prezent la Museo Pio-Clementino, parte a Muzeelor Vaticanului

Cleopatra este menționată doar în treacăt în De Bello Alexandrino, relatarea unui ofițer de stat-major anonim care a servit sub comanda lui Cezar. Scrierile lui Cicero, care o cunoscuse personal, oferă un portret nefavorabil al Cleopatrei. Autorii epocii augustane Vergiliu, Horațiu, Properțiu și Ovidiu au perpetuat imaginea negativă a Cleopatrei promovată de regimul roman, deși Vergiliu a contribuit la consacrarea ei drept figură a iubirii tragice și a melodramei epice. Horațiu a prezentat, de asemenea, sinuciderea Cleopatrei ca pe un act demn, interpretare preluată în Evul Mediu Târziu și de Geoffrey Chaucer.

Istoricii Strabon, Velleius Paterculus, Valerius Maximus, Pliniu cel Bătrân și Appian, deși nu au oferit relatări la fel de ample precum Plutarh, Iosephus sau Dio, au consemnat unele detalii despre viața Cleopatrei care nu s-au păstrat în alte izvoare. Inscripțiile de pe emisiunile monetare ptolemeice contemporane și unele documente egiptene pe papirus permit reconstituirea într-o anumită măsură a perspectivei propriei curți a Cleopatrei, însă acest material este foarte redus în comparație cu izvoarele literare romane. Lucrarea fragmentară Libyka, comandată de ginerele Cleopatrei, Iuba al II-lea, oferă o indicație asupra existenței unei posibile tradiții istoriografice favorabile Cleopatrei.

Sexul Cleopatrei a contribuit probabil la prezentarea ei drept o figură secundară sau chiar lipsită de importanță în istoriografia antică, medievală și chiar modernă despre Egiptul antic și lumea greco-romană. Istoricul Ronald Syme, de pildă, afirma că ea avusese o importanță redusă pentru Cezar și că propaganda lui Octavian îi exagerase în mod disproporționat rolul. Deși imaginea tradițională a Cleopatrei era aceea a unei seducătoare cu numeroși amanți, sunt cunoscuți numai doi parteneri sexuali ai ei, Cezar și Antoniu, cei mai proeminenți doi romani ai epocii și, totodată, cei mai capabili să asigure supraviețuirea dinastiei sale. Plutarh o descria pe Cleopatra ca fiind mai remarcabilă prin forța personalității și farmecul conversației decât prin frumusețea fizică.

Reprezentări culturale

Vezi și: Lista reprezentărilor culturale ale Cleopatrei.

Reprezentări în arta antică

Vezi și: Arta elenistică, Arta Egiptului antic și Moartea Cleopatrei#Reprezentări în artă și literatură.

Statui

Vezi și: Portretistica romană, Sculptura romană, Venus Esquilina și Ariadna adormită.

Stânga: statuie egipteană din bazalt negru reprezentând-o fie pe Arsinoe a II-a, fie pe Cleopatra sub înfățișarea unei zeițe egiptene, datată în a doua jumătate a secolului I î.Hr., aflată la Muzeul Ermitaj, Sankt Petersburg

Dreapta: Venus Esquilina, statuie romană sau elenistico-egipteană a zeiței Venus (Afrodita), care ar putea-o reprezenta pe Cleopatra, aflată la Muzeele Capitoline, Roma

Cleopatra a fost reprezentată în numeroase opere ale artei antice, atât în tradiția egipteană, cât și în stilurile greco-elenistic și roman. Printre operele păstrate se numără statui, busturi, reliefuri și monede, precum și camee gravate, între care una care îi reprezintă pe Cleopatra și Antoniu în manieră elenistică, aflată în prezent la Altes Museum, Berlin. Reprezentări contemporane ale Cleopatrei au fost realizate atât în Egiptul Ptolemeic, cât și în afara acestuia. La Roma, de exemplu, se afla o statuie monumentală din bronz aurit a Cleopatrei în Templul lui Venus Genetrix, fiind pentru prima dată când statuia unei persoane încă în viață era amplasată alături de cea a unei divinități într-un templu roman. Statuia fusese ridicată de Cezar și a rămas în templu cel puțin până în secolul al III-lea d.Hr.; păstrarea ei s-a datorat poate prestigiului lui Cezar, deși Augustus nu a îndepărtat și nici nu a distrus operele de artă alexandrine care o reprezentau pe Cleopatra.

O statuie în mărime naturală a Cleopatrei, realizată în manieră romană, a fost descoperită lângă așa-numitul Mormânt al lui Nero din Roma, de-a lungul Via Cassia, și se află în prezent la Museo Pio-Clementino, parte a Muzeelor Vaticanului. Plutarh afirmă în Viața lui Antoniu că statuile publice ale lui Antoniu au fost înlăturate din ordinul lui Augustus, în timp ce cele ale Cleopatrei au fost cruțate după moartea acesteia deoarece prietenul ei Archibius i-ar fi plătit împăratului 2.000 de talanți pentru a nu le distruge.

Începând din anii 1950, cercetătorii au dezbătut dacă Venus Esquilina — descoperită în 1874 pe colina Esquilin din Roma și aflată în Palazzo dei Conservatori, parte a Muzeelor Capitoline — o reprezintă pe Cleopatra, pe baza coafurii și trăsăturilor faciale, a aparentei diademe regale și a uraeusului în formă de cobră egipteană încolăcit în jurul soclului. Oponenții acestei identificări susțin că fața statuii este mai îngustă decât cea din portretul de la Berlin și consideră improbabil ca regina să fi fost reprezentată ca zeița nudă Venus sau ca echivalenta greacă a acesteia, Afrodita. Totuși, Cleopatra a fost reprezentată într-o statuie egipteană ca zeița Isis, iar unele dintre monedele ei o înfățișează ca Venus–Afrodita. De asemenea, s-a prezentat sub înfățișarea Afroditei la întâlnirea cu Antoniu de la Tarsos. În general, Venus Esquilina este considerată o copie romană de la mijlocul secolului I d.Hr. după un original grec din secolul I î.Hr., atribuit școlii lui Pasiteles.

Portrete monetare

Vezi și: Monede ptolemeice, Monede romane și Monede grecești antice.

Cleopatra și Marc Antoniu pe aversul, respectiv reversul unei tetradrahme de argint bătute la monetăria din Antiohia în 36 î.Hr., cu legende în greacă: BACIΛΙCCA KΛΕΟΠΑΤΡΑ ΘΕΑ ΝΕωΤΕΡΑ (Basilissa Kleopatra thea neotera – „Regina Cleopatra, zeița mai tânără”) și ANTωNIOC AYTOKPATωP TPITON TPIωN ANΔPωN (Antonios autokrator triton trion andron – „Antoniu, imperator pentru a treia oară, triumvir”)

Din timpul domniei Cleopatrei s-au păstrat emisiuni monetare din fiecare an de domnie, între 51 și 30 î.Hr. Cleopatra, singura regină ptolemeică ce a emis monedă în nume propriu, aproape sigur l-a inspirat pe Cezar să devină primul roman în viață care și-a pus efigia pe propriile monede. Cleopatra a fost prima regină străină a cărei efigie a apărut pe monede romane. Monedele datate din perioada relației sale cu Antoniu și care poartă și efigia acestuia o reprezintă pe regină cu un nas acvilin și o bărbie proeminentă, foarte asemănătoare cu ale partenerului ei. Această apropiere a fizionomiilor urma o convenție iconografică menită să exprime concordia dintre membrii unui cuplu dinastic.

Trăsăturile puternice, aproape masculine, ale Cleopatrei de pe aceste monede diferă considerabil de portretele sculpturale mai netede, mai delicate și probabil idealizate, realizate în manieră egipteană sau elenistică. Fizionomia de pe monede amintește de cea a tatălui ei, Ptolemeu al XII-lea Auletes, și poate de cea a strămoașei sale ptolemeice Arsinoe a II-a (316–260 î.Hr.), precum și de reprezentările unor regine mai vechi, precum Hatshepsut și Nefertiti. Din considerente politice, este probabil ca efigia lui Antoniu să fi fost apropiată nu numai de cea a Cleopatrei, ci și de fizionomiile strămoșilor ei macedoneni din dinastia Ptolemeică, pentru ca el să fie recunoscut de supușii reginei drept membru legitim al casei regale.

Cleopatra și Marc Antoniu. Denar de argint, 32 î.Hr. Avers: CLEOPATRA E REGINAE REGVM FILIORVM REGVM, bustul Cleopatrei spre stânga; revers: ANTONI ARMENIA DEVICTA, capul lui Marc Antoniu spre dreapta.

Inscripțiile monetare sunt redactate în greacă, dar folosesc nominativul, după uzul monetar roman, în locul genitivului caracteristic emisiunilor grecești; în plus, legenda este dispusă circular de-a lungul marginii monedei, nu orizontal sau vertical, așa cum era obișnuit pe monedele grecești. Aceste particularități ale emisiunilor monetare reflectă sinteza elementelor romane și elenistice și poate transmiteau supușilor, într-o manieră rămasă ambiguă pentru cercetătorii moderni, ideea întâietății unuia dintre cei doi, Antoniu sau Cleopatra. Diana Kleiner susține că, pe una dintre monedele comune cu Antoniu, Cleopatra a adoptat o fizionomie mai masculinizată decât în alte portrete, apropiindu-se de imaginea unei regine clientelare a Romei, mai acceptabilă pentru publicul roman decât aceea a unei suverane elenistice. Cleopatra adoptase însă această fizionomie pe monede încă dinaintea relației cu Antoniu, de exemplu pe emisiunile monetăriei din Ascalon din scurta perioadă a exilului său în Siria și Levant; Joann Fletcher interpretează această alegere drept o încercare de a evoca fizionomia tatălui ei și de a se prezenta drept succesoarea legitimă a unui suveran ptolemeic.

Diverse emisiuni, între care o tetradrahmă de argint bătută după reluarea relației dintre Cleopatra și Antoniu în 37 î.Hr., o reprezintă purtând diadema regală și coafura „pepene”. Aceeași asociere între coafură și diademă apare pe două capete-portret din marmură păstrate până astăzi. Coafura, în care părul era împletit spre spate și strâns într-un coc, era aceeași cu cea purtată pe monede de strămoașele sale ptolemeice Arsinoe a II-a și Berenice a II-a. După vizita Cleopatrei la Roma, în 46–44 î.Hr., coafura a devenit la modă în rândul femeilor romane, dar a fost abandonată în favoarea unui stil mai sobru și auster în epoca lui Augustus.

Busturi și capete-portret greco-romane

Cap-portret roman antic, c. 50–30 î.Hr., aflat în prezent la British Museum, Londra, reprezentând o femeie din Egiptul Ptolemeic, fie regina Cleopatra, fie o membră a suitei sale în timpul șederii la Roma din 46–44 î.Hr. alături de Iulius Cezar

Dintre busturile și capetele-portret ale Cleopatrei păstrate în stil greco-roman, sculptura cunoscută drept „Cleopatra de la Berlin”, aflată în colecția Antikensammlung Berlin de la Altes Museum, păstrează nasul intact, în timp ce capul cunoscut drept „Cleopatra de la Vatican”, aflat la Muzeele Vaticanului, este deteriorat și îi lipsește nasul. Atât Cleopatra de la Berlin, cât și cea de la Vatican poartă diademe regale și prezintă trăsături faciale asemănătoare; este posibil ca ambele să fi evocat cândva chipul statuii de bronz a Cleopatrei din Templul lui Venus Genetrix.

Ambele capete-portret sunt datate la mijlocul secolului I î.Hr. și au fost descoperite în vile romane de-a lungul Via Appia, în Italia; Cleopatra de la Vatican a fost găsită în Vila Quintililor. Francisco Pina Polo subliniază că portretele monetare ale Cleopatrei oferă reprezentări certe ale acesteia și consideră că identificarea capului de la Berlin este susținută de profilul asemănător, părul tras într-un coc, diadema și nasul acvilin.

Un al treilea portret sculptural atribuit Cleopatrei și acceptat de cercetători drept autentic se păstrează la Muzeul Arheologic din Cherchell, Algeria. Acesta poartă diadema regală și prezintă trăsături faciale asemănătoare celor ale capetelor de la Berlin și Vatican, dar are o coafură distinctă și ar putea-o reprezenta, de fapt, pe Cleopatra Selene a II-a, fiica Cleopatrei. O posibilă sculptură a Cleopatrei din marmură de Paros, purtând o coafură egipteană în formă de vultur, se află la Muzeele Capitoline. Descoperită în apropierea unui sanctuar al lui Isis din Roma și datată în secolul I î.Hr., sculptura este fie de factură romană, fie elenistico-egipteană.

Printre celelalte posibile reprezentări sculpturale ale Cleopatrei se numără un cap din calcar aflat la British Museum, Londra, care ar putea reprezenta, de fapt, o femeie din suita ei în timpul șederii la Roma. Femeia din acest portret prezintă trăsături faciale asemănătoare celorlalte reprezentări, inclusiv nasul acvilin pronunțat, dar nu poartă diademă regală și are o coafură diferită. Totuși, capul de la British Museum, care făcea cândva parte dintr-o statuie întreagă, ar putea-o reprezenta pe Cleopatra într-o altă etapă a vieții sale și ar putea reflecta intenția de a renunța la însemnele regalității, îndeosebi la diademă, pentru a se adapta mai bine mediului politic al Romei republicane. Duane W. Roller presupune că acest cap, împreună cu cele aflate la Muzeul Egiptean din Cairo, la Muzeele Capitoline și în colecția privată a lui Maurice Nahmen, deși prezintă trăsături faciale și coafuri asemănătoare portretului de la Berlin, dar fără diadema regală, îi reprezintă cel mai probabil pe membri ai curții regale sau chiar femei romane care imitau coafura popularizată de Cleopatra.

• 
  Cleopatra, mijlocul secolului I î.Hr., cu coafură „pepene” și diademă regală elenistică, aflată în prezent la Muzeele Vaticanului
• 
  Vedere din profil a Cleopatrei de la Vatican
• 
  Cleopatra, mijlocul secolului I î.Hr., cu coafură „pepene” și diademă regală elenistică, aflată în prezent la Altes Museum
• 
  Vedere din profil a Cleopatrei de la Berlin

Picturi

Pictură murală romană în stilul al II-lea pompeian din Casa lui Marcus Fabius Rufus de la Pompei, Italia, datată la mijlocul secolului I î.Hr. și reprezentând-o probabil pe Cleopatra ca Venus Genetrix, împreună cu fiul ei Cezarion sub forma lui Cupidon

În Casa lui Marcus Fabius Rufus de la Pompei, Italia, o pictură murală de la mijlocul secolului I î.Hr., realizată în stilul al II-lea pompeian, o reprezintă pe zeița Venus ținând un Cupidon în apropierea unor porți monumentale de templu și este foarte probabil o reprezentare a Cleopatrei ca Venus Genetrix, alături de fiul ei Cezarion. Realizarea picturii coincide probabil cu inaugurarea Templului lui Venus Genetrix în Forul lui Cezar în septembrie 46 î.Hr., unde Cezar dispusese amplasarea unei statui aurite a Cleopatrei. Această statuie a servit probabil drept prototip iconografic atât pentru unele reprezentări sculpturale ale Cleopatrei, cât și pentru această pictură de la Pompei.

Femeia din pictură poartă diadema regală și seamănă izbitor cu Cleopatra de la Vatican, pe al cărei obraz stâng se observă urme în marmură care ar putea proveni din desprinderea brațului sculptat al unui Cupidon. Încăperea care conținea pictura a fost zidită de proprietarul ei, poate ca reacție la executarea lui Cezarion în 30 î.Hr. din ordinul lui Octavian, într-un moment în care reprezentările publice ale fiului Cleopatrei deveniseră indezirabile sub noul regim.

În spatele diademei de aur, împodobită cu o piatră roșie, se află un văl translucid ale cărui cute sugerează coafura „pepene” preferată de regină. Tenul foarte deschis, fața rotundă, nasul acvilin lung și ochii mari și rotunzi erau trăsături întâlnite atât în iconografia divină romană, cât și în cea ptolemeică. Roller afirmă că „există puține îndoieli că aceasta este o reprezentare a Cleopatrei și a lui Cezarion în fața porților Templului lui Venus din Forum Iulium și, ca atare, devine singura pictură contemporană a reginei păstrată până astăzi”.

Stânga: Gravură pe oțel publicată de John Sartain în 1885, reprezentând portretul pictat, astăzi pierdut, al morții Cleopatrei, o pictură encaustică descoperită în 1818 în ruinele templului egiptean al lui Serapis din Vila lui Hadrian, la Tivoli, Italia; Cleopatra poartă veșmântul înnodat al zeiței Isis, în concordanță cu descrierea lui Plutarh, precum și coroana radiată a suveranilor ptolemeici, asemenea lui Ptolemeu al V-lea Epifanes (reprezentat în dreapta pe o octodrahmă de aur emisă în 204–203 î.Hr.)

O altă pictură de la Pompei, datată la începutul secolului I d.Hr. și aflată în Casa lui Giuseppe II, ar putea-o reprezenta pe Cleopatra alături de fiul ei Cezarion, ambii purtând diademe regale, în timp ce regina stă întinsă și ingerează otravă pentru a se sinucide. Inițial, pictura a fost considerată o reprezentare a nobilei cartagineze Sofonisba, care, spre sfârșitul celui de-al Doilea Război Punic (218–201 î.Hr.), a băut otravă și s-a sinucis la îndemnul lui Masinissa, regele Numidiei. Printre argumentele în favoarea identificării cu Cleopatra se numără legăturile strânse dintre casa ei și dinastia numidiană: Masinissa și Ptolemeu al VIII-lea Physcon avuseseră relații politice, iar fiica Cleopatrei s-a căsătorit ulterior cu prințul numidian Iuba al II-lea.

Sofonisba era, de asemenea, o figură mult mai puțin cunoscută la data realizării picturii, în timp ce sinuciderea Cleopatrei devenise celebră. În pictură nu apare o aspidă, dar numeroși romani considerau că Cleopatra murise otrăvită printr-o altă metodă decât mușcătura unui șarpe veninos. Cele două uși de pe peretele din spate al picturii, amplasate mult deasupra personajelor, corespund descrierilor cunoscute ale mormântului Cleopatrei din Alexandria. Un servitor ține botul unui crocodil egiptean artificial, probabil mânerul elaborat al unei tăvi, în timp ce un alt bărbat din apropiere poartă o togă romană.

În 1818, în templul lui Serapis din Vila lui Hadrian, în apropiere de Tivoli, Italia, a fost descoperită o pictură encaustică, astăzi pierdută, care o reprezenta pe Cleopatra sinucigându-se, cu o aspidă mușcând-o de pieptul gol. O analiză chimică realizată în 1822 a confirmat că liantul pictural era compus dintr-o treime ceară și două treimi rășină. Grosimea stratului de pictură de pe pielea dezgolită și draperiile Cleopatrei ar fi fost asemănătoare celei întâlnite în portretele funerare de la Fayum. O gravură pe oțel publicată de John Sartain în 1885, realizată după descrierea din raportul arheologic, o prezintă pe Cleopatra purtând veșminte și podoabe caracteristice Egiptului din epoca elenistică târzie, precum și coroana radiată a suveranilor ptolemeici, cunoscută din portretele monetare ale acestora. După sinuciderea Cleopatrei, Octavian a comandat o reprezentare a acesteia mușcată de un șarpe și a purtat imaginea în locul reginei în procesiunea sa triumfală de la Roma. Portretul morții Cleopatrei s-ar fi putut număra printre numeroasele opere de artă și comori transferate de împăratul Hadrian pentru decorarea vilei sale, unde avea să fie descoperit într-un templu de factură egipteană.

Frescă romană în stilul al III-lea pompeian, posibil reprezentând-o pe Cleopatra, provenită din Casa Livezii de la Pompei, Italia, mijlocul secolului I d.Hr.

O pictură romană pe panou din Herculaneum, Italia, datată în secolul I d.Hr., ar putea-o reprezenta pe Cleopatra. Regina poartă diadema regală, iar părul roșcat sau castaniu-roșcat este strâns într-un coc, fiind împodobit cu ace cu perle; poartă și cercei cu pandantive sferice, iar tenul deschis al feței și gâtului contrastează puternic cu fundalul negru. Coafura și trăsăturile faciale sunt asemănătoare celor din portretele sculpturale de la Berlin și Vatican, precum și celor de pe monedele Cleopatrei. Un bust pictat foarte asemănător, reprezentând o femeie cu o bentiță albastră, din Casa Livezii de la Pompei, conține motive egiptizante, între care un sfinx în stil grec, și ar putea fi opera aceluiași artist.

Vasul Portland

Vezi și: Vasul Portland.

Posibilă reprezentare a lui Marc Antoniu pe Vasul Portland, atras de Cleopatra, care stă călare pe un șarpe, în timp ce Anton, presupusul strămoș al lui Antoniu, privește scena, iar Eros zboară deasupra

Vasul Portland, un vas roman din sticlă camee datat în epoca augustană și aflat în prezent la British Museum, ar putea conține o reprezentare a Cleopatrei alături de Antoniu. Potrivit acestei interpretări, Cleopatra îl apucă pe Antoniu și îl atrage spre ea, în timp ce un șarpe — aspida — se ridică între picioarele ei, Eros plutește deasupra, iar Anton, presupusul strămoș al familiei lui Antoniu, privește cu disperare cum descendentul său este atras spre pieire. Cealaltă parte a vasului ar putea reprezenta o scenă cu Octavia, abandonată de soțul ei Antoniu, dar ocrotită de fratele ei, împăratul Augustus. În această interpretare, vasul nu ar fi putut fi realizat înainte de 35 î.Hr., când Antoniu și-a trimis soția, Octavia, înapoi în Italia și a rămas alături de Cleopatra la Alexandria.

Arta egipteană de tradiție faraonică

Vezi și: Portretistica în Egiptul antic și Domnia Cleopatrei#Egiptul sub monarhia Cleopatrei.

Relief reprezentând-o pe Cleopatra și pe fiul ei Cezarion la Complexul de temple de la Dendera, Egipt, secolul I î.Hr.

Bustul Cleopatrei de la Royal Ontario Museum este un portret al reginei realizat în stil egiptean. Datat la mijlocul secolului I î.Hr., acesta este probabil cea mai veche reprezentare a Cleopatrei atât ca zeiță, cât și ca faraon al Egiptului. Sculptura prezintă și ochi puternic accentuați, asemănători celor întâlniți în copiile romane după sculpturi ptolemeice. Complexul de temple de la Dendera, în apropiere de Dendera, conține pe pereții exteriori ai Templului zeiței Hathor reliefuri executate în tradiția egipteană, reprezentând-o pe Cleopatra și pe fiul ei Cezarion ca faraoni adulți, aducând ofrande zeilor. După moartea Cleopatrei, Augustus a dispus înscrierea propriului nume pe templu.

O mare statuie ptolemeică din bazalt negru, înaltă de 104 centimeteri (41 in), aflată în prezent la Muzeul Ermitaj din Sankt Petersburg, este considerată în mod tradițional o reprezentare a lui Arsinoe a II-a, soția lui Ptolemeu al II-lea, însă analize mai recente indică faptul că ar putea-o reprezenta pe descendenta acesteia, Cleopatra, datorită celor trei uraei de pe coafură, față de cei doi folosiți de Arsinoe a II-a pentru a simboliza stăpânirea asupra Egiptului de Jos și Egiptului de Sus. Femeia din statuia de bazalt ține și un corn al abundenței dublu (dikeras), motiv întâlnit pe monedele atât ale lui Arsinoe a II-a, cât și ale Cleopatrei. În lucrarea Kleopatra und die Caesaren (2006), Bernard Andreae susține că această statuie din bazalt, asemenea altor portrete egiptene idealizate ale reginei, nu redă trăsături fizionomice realiste și, prin urmare, contribuie prea puțin la reconstituirea înfățișării ei reale. Adrian Goldsworthy afirmă că, în pofida acestor reprezentări în tradiția egipteană, Cleopatra s-ar fi îmbrăcat în port egiptean numai „poate pentru anumite ritualuri”, purtând în mod obișnuit veșmintele unei suverane elenistice, inclusiv bentița grecească vizibilă în portretele sale greco-romane.

• 
  Bust egiptean din granit al Cleopatrei, de la Royal Ontario Museum, mijlocul secolului I î.Hr.
• 
  Statuie din marmură a Cleopatrei, cu cartușul ei înscris pe partea superioară a brațului drept și purtând o diademă cu trei uraei, aflată la Metropolitan Museum of Art
• 
  Posibil cap-portret al Cleopatrei a VII-a, purtând o coafură egipteană în formă de vultur, descoperit la Roma; sculptură fie romană, fie elenistico-egipteană, din marmură de Paros, secolul I î.Hr., aflată la Muzeele Capitoline

Receptarea în Evul Mediu și epoca modernă timpurie

Vezi și: Arta medievală, Literatura medievală, Arta Renașterii, Literatura Renașterii și Literatura modernă timpurie.

Banchetul Cleopatrei (1744), de Giovanni Battista Tiepolo, aflat în prezent la National Gallery of Victoria, Melbourne

În epoca modernă, Cleopatra a devenit un simbol al culturii populare, reputație modelată de reprezentările teatrale începând din Renaștere, precum și de pictură și cinematografie. Ansamblul acestor reprezentări depășește cu mult ca amploare literatura istoriografică despre Cleopatra păstrată din Antichitatea clasică și a influențat într-o măsură mai mare percepția publicului larg asupra reginei. Poetul englez din secolul al XIV-lea Geoffrey Chaucer, în Legenda femeilor bune, a reinterpretat figura Cleopatrei pentru universul creștin al Evului Mediu. Reprezentarea Cleopatrei și a lui Antoniu, acesta din urmă ca un strălucitor cavaler prins într-o relație de iubire curtenească, a fost interpretată în cercetarea modernă fie drept ludică, fie drept o satiră misogină.

Chaucer a subliniat faptul că relațiile Cleopatrei cu numai doi bărbați cu greu puteau corespunde imaginii unei seducătoare și și-a scris opera parțial ca reacție la portretul negativ al reginei din De Mulieribus Claris și De Casibus Virorum Illustrium, lucrări latine ale poetului italian din secolul al XIV-lea Giovanni Boccaccio. Umanistul renascentist Bernardino Cacciante, în lucrarea sa din 1504 Libretto apologetico delle donne, a fost primul autor italian care a apărat reputația Cleopatrei și a criticat caracterul moralizator și misogin atribuit operelor lui Boccaccio. Lucrările de istoriografie islamică redactate în arabă s-au ocupat și ele de domnia Cleopatrei, între acestea numărându-se Pajiștile de aur, lucrare din secolul al X-lea a lui Al-Masudi, deși autorul afirma în mod eronat că Octavian murise la scurt timp după sinuciderea Cleopatrei.

Cleopatra a apărut în miniaturi ale unor manuscrise anluminate, între care o reprezentare a Cleopatrei și a lui Antoniu întinși într-un mormânt în stil gotic internațional, realizată în 1409 de Maestrul Boucicaut. În artele vizuale, reprezentarea sculpturală a Cleopatrei drept nud feminin de sine stătător în momentul sinuciderii apare în secolul al XVI-lea în operele sculptorilor Bartolommeo Bandinelli și Alessandro Vittoria. Printre primele stampe cu Cleopatra se numără compoziții ale artiștilor renascentiști Rafael și Michelangelo, precum și xilogravuri din secolul al XV-lea incluse în ediții ilustrate ale operelor lui Boccaccio.

În artele spectacolului, moartea Elisabetei I a Angliei în 1603 și publicarea în Germania, în 1606, a unor presupuse scrisori ale Cleopatrei l-au inspirat pe Samuel Daniel să-și revizuiască și să-și republice în 1607 piesa Cleopatra, apărută inițial în 1594. A urmat William Shakespeare, a cărui piesă Antoniu și Cleopatra, bazată în mare parte pe Plutarh și jucată pentru prima dată în 1608, oferea o imagine relativ licențioasă a Cleopatrei, în contrast puternic cu imaginea de „Regină Fecioară” a Elisabetei I. Cleopatra a apărut și în opere, precum Giulio Cesare in Egitto (1724) de Georg Friedrich Händel, care prezintă relația dintre Cezar și Cleopatra; Domenico Cimarosa a compus în 1789 opera Cleopatra, pe o temă asemănătoare.

Reprezentări moderne și utilizarea comercială a imaginii

Vezi și: Lista reprezentărilor culturale ale Cleopatrei și Egiptul antic în imaginarul occidental.

Triumful Cleopatrei (1821), de William Etty, aflat în prezent la Lady Lever Art Gallery, Port Sunlight, Anglia

În Marea Britanie victoriană, Cleopatra era puternic asociată cu numeroase aspecte ale culturii Egiptului antic, iar imaginea ei era folosită pentru comercializarea diferitelor bunuri de consum, între care lămpi cu ulei, litografii, cărți poștale și țigări. Romane din literatura victoriană, precum Cleopatra (1889) de H. Rider Haggard și Una dintre nopțile Cleopatrei (1838) de Théophile Gautier, o prezentau pe regină drept o orientală senzuală și misterioasă, în timp ce Cleopatra (1894) a egiptologului Georg Ebers era mai apropiată de reconstituirea istorică. Dramaturgul francez Victorien Sardou și dramaturgul irlandez George Bernard Shaw au scris piese despre Cleopatra, în timp ce spectacolele burlești victoriene, precum Antony and Cleopatra de F. C. Burnand, ofereau reprezentări satirice ale reginei, transpunând-o pe ea și lumea sa în termenii societății contemporane.

Piesa Antoniu și Cleopatra a lui Shakespeare era considerată canonică încă din epoca victoriană. Popularitatea ei a făcut ca pictura din 1885 a lui Lawrence Alma-Tadema să fie interpretată drept reprezentarea întâlnirii dintre Antoniu și Cleopatra pe ambarcațiunea de agrement a reginei la Tarsos, deși Alma-Tadema a precizat într-o scrisoare privată că tabloul reprezintă o întâlnire ulterioară a celor doi la Alexandria. Pe aceeași piesă a lui Shakespeare s-a bazat și opera Antony and Cleopatra (1966) de Samuel Barber, comandată pentru inaugurarea Metropolitan Opera House. În povestirea neterminată din 1825 Nopți egiptene, Aleksandr Pușkin a popularizat afirmația istoricului roman din secolul al IV-lea Aurelius Victor, până atunci în mare parte ignorată, potrivit căreia Cleopatra ar fi întreținut relații sexuale cu bărbați care plăteau pentru acestea cu propria viață. Cleopatra a devenit cunoscută și în afara lumii occidentale și a Orientului Mijlociu; cărturarul chinez Yan Fu, din timpul dinastiei Qing, i-a consacrat o amplă biografie.

Filmul francez mut de groază Jefuirea mormântului Cleopatrei (franceză Cléopâtre), realizat de Georges Méliès în 1899, a fost primul film în care apărea personajul Cleopatra. Filmele hollywoodiene din secolul al XX-lea au fost influențate de reprezentările victoriene anterioare, care au contribuit la conturarea Cleopatrei interpretate de Theda Bara în Cleopatra (1917), de Claudette Colbert în Cleopatra (1934) și de Elizabeth Taylor în Cleopatra (1963). Pe lângă imaginea de regină „vampir”, Cleopatra interpretată de Bara încorpora și clișee specifice orientalismului secolului al XIX-lea, precum despotismul, combinate cu o sexualitate feminină prezentată drept periculoasă și explicită. Personajul interpretat de Colbert a servit drept model de glamour pentru promovarea produselor cu tematică egipteană în marile magazine ale anilor 1930, campaniile fiind adresate în special spectatoarelor. Mitul modern potrivit căruia Cleopatra făcea baie în lapte a rezultat și din faptul că Colbert o interpretase anterior pe Poppaea Sabina, a doua soție a împăratului Nero, despre care se spunea că se îmbăia în lapte. În perioada pregătirilor pentru filmul cu Elizabeth Taylor, revistele pentru femei de la începutul anilor 1960 ofereau sfaturi despre machiaj, îmbrăcăminte, bijuterii și coafuri pentru obținerea unui aspect „egiptean” inspirat de reginele Cleopatra și Nefertiti. Până la sfârșitul secolului al XX-lea existau 43 de filme, 200 de piese de teatru și romane, 45 de opere și cinci balete asociate Cleopatrei.

Scrieri atribuite Cleopatrei

Vezi și: Literatura Greciei antice și Literatura Egiptului antic.

Deși miturile despre Cleopatra persistă în cultura populară, unele aspecte importante ale activității sale politice sunt în mare măsură ignorate, între care exercitarea unei comenzi navale și activitatea administrativă. Lucrările de medicină greacă antică atribuite ei aparțin probabil unei medic cu același nume, active spre sfârșitul secolului I d.Hr. Ingrid D. Rowland subliniază că „Berenice numită Cleopatra”, menționată de medicul Metrodora din secolele al III-lea sau al IV-lea, a fost probabil confundată de cărturarii medievali cu regina Cleopatra. Din aceste scrieri medicale și cosmetice s-au păstrat numai fragmente, între care cele transmise de Galen, cu remedii pentru afecțiuni ale părului, alopecie și mătreață, precum și o listă de greutăți și măsuri folosite în prepararea medicamentelor. Aetius din Amida îi atribuia Cleopatrei o rețetă de săpun parfumat, în timp ce Pavel din Egina a păstrat presupuse instrucțiuni ale acesteia pentru vopsirea și ondularea părului.

Ascendență

Vezi și: Originea etnică a Cleopatrei.

Stânga: bust elenistic al lui Ptolemeu I Soter, aflat în prezent la Muzeul Luvru, Paris

Dreapta: bust al lui Seleucus I Nicator, copie romană după un original grec, provenit din Vila Papirusurilor, Herculaneum, și aflat în prezent la Muzeul Național de Arheologie din Napoli

Probabilă sculptură a Cleopatrei a V-a Tryphaena (cunoscută și drept Cleopatra a VI-a), secolul I î.Hr., provenită din Egiptul de Jos și aflată în prezent la Musée Saint-Raymond

Cleopatra aparținea dinastiei greco-macedonene a Ptolemeilor, ale cărei origini europene pot fi urmărite până în Grecia de Nord. Pe linie paternă, Cleopatra descindea din doi dintre cei mai importanți tovarăși de arme ai lui Alexandru cel Mare al Macedoniei: generalul Ptolemeu I Soter, întemeietorul Regatului Ptolemeic al Egiptului, și Seleucus I Nicator, întemeietorul greco-macedonean al Imperiului Seleucid din Asia de Vest.

Deși filiația paternă a Cleopatrei poate fi reconstituită, identitatea mamei sale rămâne incertă. Cel mai probabil, Cleopatra era fiica Cleopatrei a V-a Tryphaena, sora și soția lui Ptolemeu al XII-lea, care o născuse anterior pe fiica lor Berenice a IV-a.

Cleopatra I Syra este singurul membru al dinastiei Ptolemeice despre care se știe cu certitudine că a introdus în genealogia acesteia o componentă neelenică. Mama ei, Laodice a III-a, era fiica regelui Mitridate al II-lea al Pontului, de origine persană și membru al dinastiei Mitridatice, și a soției sale Laodice, de origine mixtă greco-persană. Tatăl Cleopatrei I Syra, Antioh al III-lea cel Mare, descindea din regina Apama, soția sogdiană, de origine iraniană, a lui Seleucus I Nicator.

În general, se consideră că membrii dinastiei Ptolemeice nu au încheiat căsătorii cu membri ai populației egiptene autohtone. Michael Grant afirmă că este cunoscută o singură concubină egipteană a unui Ptolemeu și nicio soție egipteană a vreunui suveran ptolemeic, susținând totodată că Cleopatra nu avea probabil ascendență egipteană și că „s-ar fi considerat grecoaică”.

Stacy Schiff scrie că Cleopatra era grecoaică macedoneană, cu o anumită ascendență persană, și susține că era neobișnuit ca Ptolemeii să aibă concubine egiptene.

Duane W. Roller a avansat ipoteza că Cleopatra ar fi putut fi fiica unei femei ipotetice, pe jumătate grecoaică macedoneană și pe jumătate egipteană, originară din Memphis, în nordul Egiptului, și aparținând unei familii sacerdotale a zeului Ptah — ipoteză care nu este acceptată în general de cercetători —, dar consideră că, indiferent de originea sa, Cleopatra acorda cea mai mare importanță moștenirii sale greco-macedonene și ptolemeice. Ernle Bradford scrie că Cleopatra a înfruntat Roma nu ca femeie egipteană, „ci ca grecoaică civilizată”.

Afirmația că Cleopatra ar fi fost de origine nelegitimă nu apare în propaganda romană îndreptată împotriva ei. Strabon a fost singurul istoric antic care a afirmat că toți copiii lui Ptolemeu al XII-lea născuți după Berenice a IV-a, inclusiv Cleopatra, erau nelegitimi. Cleopatra a V-a (sau a VI-a) a fost îndepărtată de la curtea lui Ptolemeu al XII-lea la sfârșitul anului 69 î.Hr., la câteva luni după nașterea Cleopatrei, în timp ce cei trei copii mai mici ai lui Ptolemeu al XII-lea s-au născut în perioada absenței soției sale.

Consangvinitate și căsătorii dinastice

Gradul ridicat de consangvinitate din cadrul dinastiei Ptolemeice este ilustrat și de ascendența imediată a Cleopatrei, a cărei reconstituire este prezentată mai jos. Arborele genealogic de mai jos o prezintă și pe Cleopatra a V-a drept fiică a lui Ptolemeu al X-lea Alexandru I și a Berenicei a III-a. În această reconstituire, ea ar fi fost verișoara soțului său, Ptolemeu al XII-lea; este însă posibil să fi fost fiica lui Ptolemeu al IX-lea Lathyros, caz în care ar fi fost sora-soție a lui Ptolemeu al XII-lea. Relatările contradictorii din izvoarele primare antice i-au determinat pe cercetători să o numeroteze pe soția lui Ptolemeu al XII-lea fie drept Cleopatra a V-a, fie drept Cleopatra a VI-a; aceasta din urmă ar fi putut fi, de fapt, o fiică a lui Ptolemeu al XII-lea. Fletcher și John Whitehorne susțin că această neclaritate ar putea indica faptul că Cleopatra a V-a murise în 69 î.Hr., în loc să fi reapărut în 58 î.Hr. ca asociată la domnie a Berenicei a IV-a, în timpul exilului lui Ptolemeu al XII-lea la Roma.

Ptolemeu al V-lea Epifanes

Cleopatra I Syra

Ptolemeu al VI-lea Philometor

Cleopatra a II-a

Ptolemeu al VIII-lea Physcon

Cleopatra a III-a

Cleopatra Selene a Siriei

Ptolemeu al IX-lea Lathyros

Cleopatra a IV-a

Ptolemeu al X-lea Alexandru I

Berenice a III-a

Cleopatra a V-a Tryphaena

Ptolemeu al XII-lea Auletes

Cleopatra a VII-a

Bibliografie

Surse online

• Brown, Chip (iulie 2011), „The Search for Cleopatra”, National Geographic, arhivat din original la 10 martie 2018, accesat în 27 decembrie 2018. 
• Carey, Jean Marie (n.d.). „It is possible that Mark Antony met the young Cleopatra when he served under the Roman general Gabinius in 55 BCE”. italianartsociety.org. Arhivat din original la 28 iunie 2023. Accesat în 28 iunie 2023. 
• „Cleopatra”, Collins English Dictionary, HarperCollins, arhivat din original la 1 mai 2021, accesat în 21 mai 2023. 
• Fischer-Bovet, Christelle (2015). „Cleopatra VII, 69–30 BCE”. Oxford Classical Dictionary. doi:10.1093/acrefore/9780199381135.013.1672. ISBN 978-0-19-938113-5. 
• Grout, James (1 d.Hr.), „Basalt Statue of Cleopatra”, Encyclopaedia Romana, University of Chicago, arhivat din original la 13 februarie 2021, accesat în 7 martie 2018. 
• Grout, James (1 d.Hr.), „Was Cleopatra Beautiful?”, Encyclopaedia Romana, University of Chicago, accesat în 6 martie 2018. 
• Lendering, Jona (10 august 2020), „Apame I”, Livius.org, arhivat din original la 1 octombrie 2020, accesat în 25 septembrie 2020 
• McGing, Brian (20 septembrie 2016), „Pontus”, Encyclopædia Iranica, arhivat din original la 2 noiembrie 2020, accesat în 21 octombrie 2020 
• Muellner, Leonard, A Poetic Etymology of Pietas in the Aeneid, Center for Hellenic Studies, Harvard University, arhivat din original la 9 aprilie 2018, accesat în 9 aprilie 2018. 
• Perry, David; Williams, Tom (5 decembrie 2019). „Causation and Cleopatra's nose”. Lexology. Arhivat din original la 21 iunie 2023. Accesat în 21 iunie 2023. 
• Plutarch (1920), Plutarch's Lives, tradus de Bernadotte Perrin, Cambridge, Massachusetts: Harvard University Press (Perseus Digital Library, Tufts University), arhivat din original la 7 martie 2018, accesat în 8 martie 2018. 
• Guillemot, Emanuelle, „Portrait féminin (mère de Cléopâtre ?)”, Musée Saint-Raymond (în franceză), Musée Saint-Raymond, arhivat din original la 20 septembrie 2015, accesat în 29 iulie 2021 
• Radio 4 Programmes – A History of the World in 100 Objects, Empire Builders (300 BC – 1 AD), Rosetta Stone, BBC, arhivat din original la 23 mai 2010, accesat în 7 iunie 2010. 
• Raia, Ann R.; Sebesta, Judith Lynn (septembrie 2017), The World of State, College of New Rochelle, arhivat din original la 6 martie 2018, accesat în 6 martie 2018. 
• Reece, Steve (2017), „Cleopatra Couldn't Spell (And Neither Can We!)”, În Groton, Anne Harmar, Ab Omni Parte Beatus: Classical Essays in Honor of James M. May, Mundelein, Illinois: Bolchazy-Carducci Publishers, pp. 201–220, ISBN 978-0-86516-843-5, LCCN 2017002236, OCLC 969973660, arhivat din original la 9 iulie 2021, accesat în 2 septembrie 2018. 
• Sabino, Rachel; Gross-Diaz, Theresa (2016), Cat. 22 Tetradrachm Portraying Queen Cleopatra VII, Art Institute of Chicago, doi:10.13140/RG.2.2.23475.22560, arhivat din original la 6 martie 2018, accesat în 6 martie 2018. 
• Sewell-Lasater, Tara (2020). „Becoming Kleopatra: Ptolemaic Royal Marriage, Incest, and the Path to Female Rule”. University of Houston. 
• Tronson, Adrian (1998). „Vergil, the Augustans, and the invention of Cleopatra's suicide—one asp or two?”. Vergilius (1959-). The Vergilian Society. 44: 31–50. JSTOR 41587181. 
• Tyldesley, Joyce (6 decembrie 2017), „Cleopatra, Queen of Egypt”, Encyclopædia Britannica, arhivat din original la 30 iunie 2019, accesat în 18 mai 2018. 
• Walker, Susan; Higgs, Peter (2017), Portrait Head, British Museum, arhivat din original la 6 martie 2018, accesat în 6 martie 2018. 

Lucrări tipărite

• Anderson, Jaynie (2003), Tiepolo's Cleopatra, Melbourne: Macmillan, ISBN 978-1-876832-44-5, accesat în 15 noiembrie 2015. 
• Ashton, Sally-Ann (2001), „194 Marble head of a Ptolemaic queen with vulture headdress”, Cleopatra of Egypt: from History to Myth, Princeton University Press (British Museum Press), p. 217, ISBN 978-0-691-08835-8. 
• Ashton, Sally-Ann (2001), „163 Limestone head of Cleopatra VII”, Cleopatra of Egypt: from History to Myth, Princeton University Press (British Museum Press), p. 164, ISBN 978-0-691-08835-8. 
• Ashton, Sally-Ann (primăvara 2002), „Identifying the ROM's 'Cleopatra'”, Rotunda: 36–39, accesat în 27 martie 2018. 
• Ashton, Sally-Ann (2008), Cleopatra and Egypt, Blackwell, ISBN 978-1-4051-1390-8, accesat în 18 iunie 2020. 
• Bennett, Christopher J. (1997). „Cleopatra V Tryphæna and the Genealogy of the Later Ptolemies”. Ancient Society. 28: 39–66. doi:10.2143/AS.28.0.630068. ISSN 0066-1619. JSTOR 44079777.  (înregistrare solicitată)
• Bianchi, Steven (2005). „Cleopatra VII”. The Oxford Encyclopedia of Ancient Egypt. Oxford University Press. 
• Bivar, A. D. H. (1983), „The Political History of Iran Under the Arsacids”, În Yarshater, Ehsan, Cambridge History of Iran, Volume 3(1): The Seleucid, Parthian, and Sasanian periods, Cambridge University Press, pp. 21–99, ISBN 978-0-521-20092-9, accesat în 19 aprilie 2018. 
• Bradford, Ernle (2000), Cleopatra, Penguin, ISBN 978-0-14-139014-7. 
• Brambach, Joachim (1996), Kleopatra, München: Diederichs, ISBN 3-424-01239-4. 
• Bringmann, Klaus (2007), A History of the Roman Republic, tradus de Smyth, W. J., Cambridge: Polity, ISBN 978-0-7456-3371-8, accesat în 7 iunie 2018. 
• Brosius, Maria (2006), The Persians: An Introduction, Londra și New York: Routledge, ISBN 978-0-415-32089-4. 
• Burstein, Stanley M. (2004), The Reign of Cleopatra, Westport, Connecticut: Greenwood Press, ISBN 978-0-313-32527-4. 
• Caygill, Marjorie (2009), Treasures of the British Museum, Londra: British Museum Press (Trustees of the British Museum), ISBN 978-0-7141-5062-8. 
• Chauveau, Michel (2000), Egypt in the Age of Cleopatra: History and Society Under the Ptolemies (în engleză), tradus de David Lorton, Ithaca, New York: Cornell University Press, ISBN 978-0-8014-8576-3, accesat în 12 aprilie 2018. 
• Cheshire, Wendy (2011), „The Phantom Sister of Ptolemy Alexander”, Enchoria, 32: 120–130 .
• Cordry, Harold V. (1998). A Dictionary of American English Pronunciation. Austin & Winfield. ISBN 978-1-57292-055-2. Accesat în 21 mai 2023. 
• Crawford, Michael (1974), The Roman Republican Coinage, Cambridge University Press, ISBN 978-0-521-07492-6. 
• Curtius, Ludwig (1933). „Ikonographische Beitrage zum Porträt der Römischen Republik und der Julisch-Claudischen Familie: IV Kleopatra VII. Philopator”. Mitteilungen des Deutschen Archäologischen Instituts, Römische Abteilung (în germană). Berlin. 48: 182–243. OCLC 633408511. 
• DeMaria Smith, Margaret Mary (2011), „HRH Cleopatra: the Last of the Ptolemies and the Egyptian Paintings of Sir Lawrence Alma-Tadema”, Cleopatra: a sphinx revisited, Berkeley: University of California Press, pp. 150–171, ISBN 978-0-520-24367-5, accesat în 18 iunie 2020. 
• Dodson, Aidan; Hilton, Dyan (2004), The Complete Royal Families of Ancient Egypt, Londra: Thames & Hudson, ISBN 978-0-500-05128-3. 
• Dudley, Donald (1960), The Civilization of Rome, New York: New American Library, ISBN 978-1-258-45054-0. 
• Elia, Olga (1956), „La tradizione della morte di Cleopatra nella pittura pompeiana”, Rendiconti dell'Accademia di Archeologia, Lettere e Belle Arti (în italiană), 30: 3–7, OCLC 848857115. 
• Ferroukhi, Mafoud (2001), „197 Marble portrait, perhaps of Cleopatra VII's daughter, Cleopatra Selene, Queen of Mauretania”, Cleopatra of Egypt: from History to Myth, Princeton University Press (British Museum Press), p. 219, ISBN 978-0-691-08835-8. 
• Ferroukhi, Mafoud (2001), „262 Veiled head from a marble portrait statue”, Cleopatra of Egypt: from History to Myth, Princeton University Press (British Museum Press), p. 242, ISBN 978-0-691-08835-8. 
• Fletcher, Joann (2008), Cleopatra the Great: The Woman Behind the Legend, New York: Harper, ISBN 978-0-06-058558-7. 
• Goldsworthy, Adrian Keith (2010), Antony and Cleopatra, New Haven, Connecticut: Yale University Press, ISBN 978-0-300-16534-0 .
• Grant, Michael (1972), Cleopatra, Londra: Weidenfeld and Nicolson; Richard Clay (the Chaucer Press), ISBN 978-0-297-99502-9. 
• Gurval, Robert A. (2011), „Dying Like a Queen: the Story of Cleopatra and the Asp(s) in Antiquity”, Cleopatra: a sphinx revisited, Berkeley: University of California Press, pp. 54–77, ISBN 978-0-520-24367-5, accesat în 18 iunie 2020. 
• Higgs, Peter (2001), „Searching for Cleopatra's image: classical portraits in stone”, Cleopatra of Egypt: from History to Myth, Princeton University Press (British Museum Press), pp. 200–209, ISBN 978-0-691-08835-8. 
• Holt, Frank L. (1989), Alexander the Great and Bactria: the Formation of a Greek Frontier in Central Asia, Leiden: E. J. Brill, ISBN 978-90-04-08612-8, accesat în 30 martie 2018. 
• Hölbl, Günther (2001), A History of the Ptolemaic Empire, tradus de Saavedra, Tina, Londra: Routledge, ISBN 978-0-415-20145-2. 
• Hsia, Chih-tsing (2004), C.T. Hsia on Chinese Literature, New York: Columbia University Press, ISBN 978-0-231-12990-9, accesat în 29 martie 2018. 
• Jeffreys, David (1999), „Memphis”, În Bard, Kathryn A., Encyclopedia of the Archaeology of Ancient Egypt, Londra: Routledge, pp. 488–490, ISBN 978-0-415-18589-9, accesat în 2 noiembrie 2018. 
• Johnson, Janet H. (1999), „Late and Ptolemaic periods, overview”, În Bard, Kathryn A., Encyclopedia of the Archaeology of Ancient Egypt, Londra: Routledge, pp. 66–72, ISBN 978-0-415-18589-9, accesat în 2 noiembrie 2018. 
• Jones, Prudence J. (2006), Cleopatra: a sourcebook, Norman: University of Oklahoma Press, ISBN 978-0-8061-3741-4, accesat în 27 martie 2018. 
• Kennedy, David L. (1996), „Parthia and Rome: eastern perspectives”, The Roman Army in the East, Ann Arbor: Cushing Malloy Inc., Journal of Roman Archaeology: Supplementary Series Number Eighteen, pp. 67–90, ISBN 978-1-887829-18-2 
• Kleiner, Diana E. E. (2005), Cleopatra and Rome, Cambridge, Massachusetts: Belknap, ISBN 978-0-674-01905-8, accesat în 6 martie 2018. 
• Lippert, Sandra (2013), „What's New in Demotic Studies? An Overview of the Publications 2010–2013” (PDF), The Journal of Juristic Papyrology: 33–48, arhivat din original (PDF) la 4 iunie 2023, accesat în 27 aprilie 2023 .
• Lippold, Georg (1936), Die Skulpturen des Vaticanischen Museums (în germană), 3, Berlin: Walter de Gruyter, OCLC 803204281, arhivat din original la 24 martie 2023, accesat în 3 noiembrie 2018. 
• Meadows, Andrew (2001), „Sins of the fathers: the inheritance of Cleopatra, last queen of Egypt”, Cleopatra of Egypt: from History to Myth, British Museum Press, pp. 14–31, ISBN 978-0-7141-1943-4 
• Meadows, Andrew; Ashton, Sally-Ann (2001), „186 Bronze coin of Cleopatra VII”, Cleopatra of Egypt: from History to Myth, Princeton University Press (British Museum Press), p. 178, ISBN 978-0-691-08835-8. 
• Newman, Robert (1990). „A Dialogue of Power in the Coinage of Antony and Octavian (44–30 B.C.)”. American Journal of Numismatics. 2: 37–63. JSTOR 43580166. 
• Pascal, Blaise (1910). Pensées. Tradus de William Finlayson Trotter. New York: P. F. Collier & Son. 
• Pfeiffer, Stefan (2015). Griechische und lateinische Inschriften zum Ptolemäerreich und zur römischen Provinz Aegyptus. Einführungen und Quellentexte zur Ägyptologie (în germană). 9. Münster: Lit. 
• Pfrommer, Michael; Towne-Markus, Elana (2001), Greek Gold from Hellenistic Egypt, Getty Museum Studies on Art, Los Angeles: Getty, ISBN 978-0-89236-633-0, arhivat din original la 22 iunie 2018, accesat în 22 iunie 2018. 
• Pina Polo, Francisco (2013), „The Great Seducer: Cleopatra, Queen and Sex Symbol”, Seduction and Power: Antiquity in the Visual and Performing Arts, Londra: Bloomsbury Academic, pp. 183–197, ISBN 978-1-4411-9065-9, accesat în 9 martie 2018. 
• Plant, Ian Michael (2004), „39. Cleopatra (fl. after AD 64)”, Women Writers of Ancient Greece and Rome: An Anthology, Equinox, pp. 135–144, ISBN 978-1-904768-02-9, accesat în 27 mai 2022 
• Plinius cel Bătrân (1906). „IX, cap. 58”. În Karl Friedrich Theodor Mayhoff. Natural History. Leipzig: Teubner. Arhivat din original la 20 iunie 2020. Accesat în 20 februarie 2021 – via Perseus Digital Library. 
• Pratt, Frances; Fizel, Becca (1949), Encaustic Materials and Methods, New York: Lear Publishers, OCLC 560769, arhivat din original la 19 mai 2020, accesat în 7 martie 2018. 
• Prose, Francine (2022). Cleopatra: Her History, Her Myth. Yale University Press. ISBN 978-0-300-25938-4. 
• Preston, Diana (2009), Cleopatra and Antony: Power, Love, and Politics in the Ancient World, New York: Walker & Co., ISBN 978-0-8027-1738-2, accesat în 18 iunie 2018. 
• Pucci, Giuseppe (2011), „Every Man's Cleopatra”, Cleopatra: a sphinx revisited, Berkeley: University of California Press, pp. 195–207, ISBN 978-0-520-24367-5, accesat în 18 iunie 2020. 
• Roller, Duane W. (2003), The World of Juba II and Kleopatra Selene: Royal Scholarship on Rome's African Frontier, New York: Routledge, ISBN 978-0-415-30596-9. 
• Roller, Duane W. (2010), Cleopatra: a biography, Oxford University Press, ISBN 978-0-19-536553-5. 
• Rowland, Ingrid D. (2011), „The Amazing Afterlife of Cleopatra's Love Potions”, Cleopatra: a sphinx revisited, Berkeley: University of California Press, pp. 132–149, ISBN 978-0-520-24367-5, accesat în 18 iunie 2020. 
• Royster, Francesca T. (2003), Becoming Cleopatra: The Shifting Image of an Icon, New York: Palgrave MacMillan, ISBN 978-1-4039-6109-9 
• Sartain, John (1885), On the Antique Painting in Encaustic of Cleopatra: Discovered in 1818, Philadelphia: George Gebbie & Co., OCLC 3806143. 
• Schiff, Stacy (2011), Cleopatra: A Life, Regatul Unit: Random House, ISBN 978-0-7535-3956-9. 
• Skeat, T. C. (1953). „The Last Days of Cleopatra: A Chronological Problem”. The Journal of Roman Studies. 43 (1–2): 98–100. doi:10.2307/297786. ISSN 0075-4358. JSTOR 297786. 
• Southern, Patricia (2014), Augustus (ed. ed. a 2-a), Londra: Routledge, ISBN 978-0-415-62838-9, accesat în 19 aprilie 2018. 
• Southern, Patricia (2009), Antony and Cleopatra: The Doomed Love Affair That United Ancient Rome and Egypt, Stroud, Gloucestershire: Amberley, ISBN 978-1-84868-324-2, accesat în 22 aprilie 2018. 
• Tyldesley, Joyce (2009). Cleopatra: Last Queen of Egypt. Profile Books. ISBN 978-1-86197-901-8. 
• Varner, Eric R. (2004), Mutilation and Transformation: Damnatio Memoriae and Roman Imperial Portraiture, Leiden: E. J. Brill, ISBN 978-90-04-13577-2, accesat în 6 martie 2018. 
• Walker, Susan (2004), The Portland Vase, British Museum Objects in Focus, British Museum Press, ISBN 978-0-7141-5022-2, accesat în 27 martie 2018. 
• Walker, Susan (2008). „Cleopatra in Pompeii?”. Papers of the British School at Rome. 76: 35–46, 345–348. doi:10.1017/S0068246200000404 . JSTOR 40311128. 
• Walker, Susan (2001), „324 Gilded silver dish, decorated with a bust perhaps representing Cleopatra Selene”, Cleopatra of Egypt: from History to Myth, Princeton University Press (British Museum Press), pp. 312–313, ISBN 978-0-691-08835-8. 
• Walker, Susan; Higgs, Peter (2001), „325 Painting with a portrait of a woman in profile”, Cleopatra of Egypt: from History to Myth, Princeton University Press (British Museum Press), pp. 314–315, ISBN 978-0-691-08835-8. 
• Whitehorne, John (1994), Cleopatras, Londra: Routledge, ISBN 978-0-415-05806-3 
• Woodstra, Chris; Brennan, Gerald; Schrott, Allen (2005), All Music Guide to Classical Music: The Definitive Guide to Classical Music, Ann Arbor, Michigan: All Media Guide (Backbeat Books), ISBN 978-0-87930-865-0, accesat în 27 martie 2018. 
• Wyke, Maria; Montserrat, Dominic (2011), „Glamour Girls: Cleomania in Mass Culture”, Cleopatra: a sphinx revisited, Berkeley: University of California Press, pp. 172–194, ISBN 978-0-520-24367-5, accesat în 18 iunie 2020. 

Lectură suplimentară

• Bianchi, Robert S.; Fazzini, Richard A., ed. (1988). Cleopatra's Egypt: Age of the Ptolemies. Brooklyn Museum. ISBN 978-0-87273-113-4. 
• Carlà-Uhink, Filippo; Weiber, Anja, ed. (2020). Orientalism and the Reception of Powerful Women from the Ancient World. Bloomsbury. ISBN 978-1-350-05010-5. 
• Roberta Casagrande-Kim, ed. (2014). When the Greeks Ruled Egypt: From Alexander the Great to Cleopatra. Princeton University Press. ISBN 978-0-691-16554-7. 
• Chauveau, Michel (2004). Cleopatra: Beyond the Myth. Cornell University Press. ISBN 978-0-8014-8953-2. 
• Crawford, Amy (31 martie 2007). „Who Was Cleopatra? Mythology, propaganda, Liz Taylor and the real Queen of the Nile”. Smithsonian. Arhivat din original la 29 aprilie 2023. Accesat în 29 aprilie 2023. 
• Daugherty, Gregory N. (2022). The Reception of Cleopatra in the Age of Mass Media. Bloomsbury. ISBN 978-0-06-092093-7. 
• Flamarion, Edith (1997). Cleopatra: The Life and Death of a Pharaoh. Abrams Discoveries. Tradus de Bonfante-Warren, Alexandra. New York: Harry N. Abrams. ISBN 978-0-8109-2805-3. 
• Foss, Michael (1999). The Search for Cleopatra. Arcade. ISBN 978-1-55970-503-5. 
• Fraser, P. M. (1985). Ptolemaic Alexandria. 1–3 (ed. reeditare). Oxford University Press. ISBN 978-0-19-814278-2. 
• Holland, Barbara (februarie 1997). „Cleopatra: What Kind of a Woman Was She, Anyway?”. Smithsonian. Arhivat din original la 29 aprilie 2023. Accesat în 29 aprilie 2023. 
• Hughes-Hallett, Lucy (1991). Cleopatra: Histories, Dreams and Distortions. HarperCollins. ISBN 978-0-060-92093-7. 
• Jones, Prudence J. (2006). Cleopatra: The Last Pharaoh. American University in Cairo Press. ISBN 978-977-424-993-8. 
• Lindsay, Jack (1972). Cleopatra. New York: Coward-McCann. OCLC 671705946. 
• Nardo, Don (1994). Cleopatra. Lucent. ISBN 978-1-56006-023-9. 
• Pomeroy, Sarah B. (1984). Women in Hellenistic Egypt: from Alexander to Cleopatra. New York: Schocken. ISBN 978-0-8052-3911-9. 
• Samson, Julia (1990). Nefertiti & Cleopatra. Stacey International. ISBN 978-0-948695-18-6. 
• Southern, Pat (2000). Cleopatra. Tempus. ISBN 978-0-7524-1494-2. 
• Syme, Ronald (1962). The Roman Revolution. Oxford University Press. OCLC 404094. 
• Volkmann, Hans (1958). Cleopatra: a Study in Politics and Propaganda. Tradus de T. J. Cadoux. New York: Sagamore. OCLC 899077769. 
• Watterson, Barbara (2020). Cleopatra: Fact and Fiction. Amberley. ISBN 978-1-445-66965-6. 
• Weigall, Arthur E. P. Brome (1914). The Life and Times of Cleopatra, Queen of Egypt. Edinburgh: Blackwood. OCLC 316294139. 

Vezi și

• Istoria Egiptului Antic

Legături externe

• Cleopatra pe In Our Time la BBC. (ascultă acum)

• Cleopatra la Proiectul Gutenberg, carte pentru copii din epoca victoriană
• Mysterious Death of Cleopatra — material al Discovery Channel
• Cleopatra VII — material BBC History
• Cleopatra VII — articol în World History Encyclopedia
• Eubanks, W. Ralph (1 noiembrie 2010). „How History and Hollywood Got 'Cleopatra' Wrong”. National Public Radio (NPR), recenzie a cărții Cleopatra: A Life de Stacy Schiff.
• Jarus, Owen (13 martie 2014). „Cleopatra: Facts & Biography”. Live Science.
• Watkins, Thayer. „The Timeline of the Life of Cleopatra Arhivat în 13 d.Hr., la Wayback Machine.”. Universitatea de Stat din San José.
• Draycott, Jane (22 mai 2018). „Cleopatra's Daughter: While Antony and Cleopatra have been immortalised in history and in popular culture, their offspring have been all but forgotten. Their daughter, Cleopatra Selene, became an important ruler in her own right”. History Today.

Cleopatra Dinastia Ptolemeică Naștere: 69 î.Hr. Deces: 30 î.Hr.
Titluri regale
Predecesor: Ptolemeu al XII-lea	Faraon al Egiptului 51–30 î.Hr. împreună cu Ptolemeu al XIII-lea, Ptolemeu al XIV-lea și	Titlu desființat Egiptul a fost anexat de Republica Romană și transformat în provincie romană